Chiar dacă‑i vacanţă (sau cu atât mai mult din acest motiv), Ministerul Educaţiei Naţionale pregăteşte un mare proiect de susţinere a şcolilor de la sate – Calitate și echitate pentru performanță în școlile din mediul rural (Rural edu). Este atât de mare, încât ministrul Valentin Popa l‑a prezentat şi ca perspectivă, numindu‑l „un proiect gigant“, în contextul lansării raportului Băncii Mondiale „World Development Report 2018: Learning to Realize Education’s Promise“, dar l‑a prezentat şi în „Bilanţ de activitate februarie‑august 2018“, sub genericul „Cel mai mare proiect implementat de MEN, finanţat din POCU“. Are ca scop „reducerea abandonului din școlile gimnaziale aflate în mediul rural și motivarea profesorilor care vor desfășura ore, în regim de plata cu ora, în aceste școli“. Valorează aproximativ 400 de milioane de euro. Beneficiul se anunţă tentant: jumătate din sumă va însemna câte 50.000 de burse de câte 2.000 lei pe semestru (în total, 200.000 de burse) pentru elevi care în semestrul respectiv nu au nicio corigenţă, nu au făcut mai mult de 10 absențe și au un venit pe membru de familie mai mic de 600 lei. Totodată, profesorii din şcoli cu prestigiu în oraşe care vor ţine ceva ore şi în şcoli rurale vor fi plătiţi cu până la 112 lei net pe oră plus spor de mobilitate de până la 20% și decontarea deplasării. În acelaşi timp, 1.300 de școli gimnaziale vor primi câte 24.000 euro de unitate școlară pentru „pachete educaționale pentru laboratoare, hărți, materiale sportive, pachete cultural‑artistice (decontarea biletelor de intrare la muzee și alte obiective de interes pentru elevi), dotarea cu mobilier și tehnică de calcul“. Vor fi şi activităţi de „formarea profesorilor pentru a preda elevilor proveniți din medii dezavantajate“.
Orice suport în folosul învăţământului rural este bine‑venit, cu atât mai mult unul aşa substanţial. Asta nu împiedică formularea câtorva observaţii dincolo de prezenarea superlativă a proiectului. Din alocarea banilor disponibili, rezultă că atingerea scopului – de reducere a abandonului şcolar – este vizată dominant prin cointeresare financiară: burse individuale şi susţinere colectivă prin facilităţi la nivelul şcolii pentru elevi, precum şi remuneraţie peste standard plus compensarea cheltuielilor inerente condiţiilor de lucru pentru profesori. Pentru elevi, ajutorul poate fi salutar, ca răspuns la veşnica şi dezarmanta justificare a renunţării din partea părinţilor: „N‑am cu ce să‑l trimit la şcoală!“ Cât îi priveşte pe profesori, cel puţin din prezentările sumare ale proiectului rezultă că beneficiari vor fi numai cei care vor veni periodic să ţină nişte ore. Îndoiala privind realizarea şi eficienţa unui asemenea demers este un subiect separat. Vorba ar fi acum de motivarea şi a profesorilor şcolii, a celor care au răspunderea atingerii obiectivului de reducere a abandonului.
De asemenea, vor fi bani alocaţi pentru „formarea profesorilor pentru a preda elevilor proveniți din medii dezavantajate“. Formularea funcţionărească e de trecut cu vederea, pentru că se ştie că elevii în cauză nu sunt „proveniţi“ de undeva, ci chiar se găsesc în „medii dezavantajate“, iar scopul proiectului este să le amelioreze starea dezavantajoasă. Persistentă este nedumerirea dacă formaţi pentru a le preda acestor elevi vor fi profesorii lor de la clasă (primind un sprijin localizat, la ce bun încă unul, din exterior?!) sau profesorii din afară (recunoscându‑se necesitatea unei adaptări la mediu, la ce bun nişte treceri ocazionale?!).
Este apreciabilă susţinerea cu bani a dotării, având în vedere că în şcolile rurale nu au mai intrat cărţi de ani de zile în bblioteci, materialele sportive au depăşit de mult limita uzurii, iar hărţile, aparatele din laboratoare, planşele etc. sunt bune de recuzită pentru filme cu acţiune în epoci duse. Şi mai mult e de apreciat alocarea de bani pentru participarea elevilor la activităţi cultural‑artistice. Dacă vor fi investiţi în ieşiri din mediul limitat local, dincolo de serbări, pentru mers la teatre, muzee sau, pur şi simplu, pe bulevarde şi în parcuri din mari oraşe, banii aceia îşi vor justifica alocarea.
Cu toată anvergura şi valoarea lui şi cu generozitatea aferentă, proiectul Rural edu poate provoca şi o undă de îndoială asupra consistenţei urmărilor, având în vedere ceva antecedente. Un proiect comparabil a mai existat: Proiectul pentru învăţământul rural (PIR), derulat în perioada 2003‑2009. A avut ca obiectiv general „îmbunătăţirea accesului elevilor din mediul rural la un învăţământ de calitate, care să conducă la rezultate şcolare mai bune pentru aceştia, precum şi la un procent mai mare de promovabilitate (sic!) şi absolvire“. A costat 91 de milioane de dolari, bani de la Banca Mondială, Guvernul României, comunităţi locale. Şi atunci au fost vizate formarea profesorilor (la vremea aceea, printr‑un program naţional de IDD), dotarea şcolilor (cărţi, atlase, albume, material sportiv etc.), legătura cu lumea (parteneriate, proiecte). Au existat inclusiv „desanturi“ pentru susţinere profesionistă a şcolilor rurale, o preocupare la vremea aceea fiind dotarea cu maşini care să facă faţă deplasărilor. Au fost raportate perfecţionarea a 62.029 de cadre didactice, susţinerea în elaborarea strategiilor de dezvoltarea educaţională a 7.662 de şcoli, dotarea cu mobilier a 1.467 de şcoli, cu instalaţii de apă, încălzire, electricitate a altor 339 de şcoli etc. Ce‑o fi rămas azi din toate acestea? Cu cât s‑o fi redus abandonul şcolar la sate? Cu cât o fi crescut ştiinţa de carte, şi de‑o parte, şi de cealaltă a catedrei?
Florin ANTONESCU