Pe 19 ianuarie 2017 s-au împlinit 208 ani de la naşterea unui geniu al literaturii universale: Edgar Allan Poe. Literatura sa combină elemente de straniu, fantastic, grotesc, morbid, macabru, paranormal, teorii şi descoperiri ştiinţifice într-un spaţiu fascinant al imaginarului, un univers fabulos bântuit de obsesii, spaime şi himere, sfâşiat de suferinţă, terorizat de moarte. Scriitura poescă exploatează în mod original şi creativ estetica urâtului, pe care o ridică la rang de artă poetică. Scriitorul american consacră povestirea, short story, ca specie literară, prin poveşti caligrafiate în cerneala unei fabuloase fantezii şi a unei copleşitoare creativităţi care acoperă toate continentele esteticului, de la sublim la grotesc. Este pionier al thrillerului, al romanului poliţist, cu detectivi, antecesor strălucit al lui Arthur Conan Doyle şi al lui Sherlock Holmes prin personajul Auguste Dupin din „The Murders in the Rue Morgue“. Nuvelele sale (grupate, o parte, într-o colecţie cu titlu programatic: Tales of the Grotesque and Arabesque) au făcut senzaţie în epocă şi, ulterior, în toate epocile până în prezent, deschizând linii de evoluţie estetică în literatura lumii.
Între capodoperele poeşti se numără „The Fall of the House of Usher“, „The Pit and the Pendulum“, „The Masque of the Red Death“, „The Gold Bug“, „The Cask of Amontillado“, „The Facts in the Case of M. Valdemar“, „A Descent into the Maelström“ etc. Junimiştii noştri au fost fascinaţi şi influenţaţi de Poe (Caragiale), iar unii l-au şi tradus. Însuşi Eminescu l-a tălmăcit pe autorul american. Poe este, în acelaşi timp, un mare poet romantic, autorul unor poeme precum „Annabel Lee“, „Ulalume“, „The City in the Sea“, „Lenore“, „Tamerlane“, „To Helen“ etc. Iar „deasupra tuturora“, desigur, stă capodopera „The Raven“ („Corbul“). Nu în ultimul rând, Poe este un prestigios teoretician şi estetician al literaturii, critic literar, filosof şi vizionar, care, prin opere fundamentale precum „The Philosophy of Composition“ şi „The Poetic Principle“, a deschis, la nivel conceptual şi teoretic, porţile literaturii moderne. Are, şi în această privinţă, statutul de pionier, înaintea chiar a lui Baudelaire, care i-a şi preluat unele idei.
În plan biografic, Poe a fost un martir al propriului destin, un damnat (dintr-o lungă serie de poètes maudits, în care se înscrie însuşi autorul celebrului op Les Fleurs du mal) care şi-a parcurs existenţa ca pe un infern, cu aportul masiv al alcoolului şi al opiului, un drum al suferinţei hiperaugmentate de o sensibilitate maladivă şi de o inteligenţă genială. A murit ca un vagabond, hăituit al sorţii, trăind moartea ca pe o izbăvire, ultimele lui cuvinte fiind, se pare, „Lord, help my poor soul!“ Un geniu al literaturii universale care a scris, printre altele, versuri precum cele de mai jos.
Once upon a midnight dreary, while I pondered, weak and weary,
Over many a quaint and curious volume of forgotten lore–
While I nodded, nearly napping, suddenly there came a tapping,
As of some one gently rapping, rapping at my chamber door.
“’Tis some visitor,” I muttered, “tapping at my chamber door–
Only this and nothing more.”
 
Ah, distinctly I remember it was in the bleak December;
And each separate dying ember wrought its ghost upon the floor.
Eagerly I wished the morrow;–vainly I had sought to borrow
From my books surcease of sorrow–sorrow for the lost Lenore–
For the rare and radiant maiden whom the angels name Lenore–
Nameless here for evermore.
(…)
And the Raven, never flitting, still is sitting, still is sitting
On the pallid bust of Pallas just above my chamber door;
And his eyes have all the seeming of a demon’s that is dreaming,
And the lamp-light o’er him streaming throws his shadow on the floor;
And my soul from out that shadow that lies floating on the floor
Shall be lifted–nevermore! („The Raven“)
Stând, cândva, la miez de noapte, istovit, furat de şoapte
Din oracole ceţoase, cărţi cu tâlc tulburător,
Piroteam, uitând de toate, când deodat-aud cum bate,
Cineva părea că bate, bate-n uşa mea uşor.
„E vreun trecător, gândit-am, şi-a bătut întâmplător.
Doar atât, un trecător.“
 
O, mai pot uita vreodată? Vânt, decembrie cu zloată,
Jaru-agoniza, c-un straniu dans de umbre pe covor,
Beznele-mi dădeau târcoale şi niciunde-n cărţi vreo cale
Să-mi aline greaua jale, jalea grea pentru Lenore,
Fata făr-asemuire, îngerii îi spun Lenore,
Nume-n lume trecător.
(…)
Şi de-atunci, pe totdeauna, Corbul stă, şi stă întruna,
Sus, pe albul bust, deasupra uşii mele, pânditor,
Ochii veşnic stau de pază, ochi de demon ce visează,
Lampa îşi prelinge-o rază de pe pana-i pe covor;
Ştiu, eu n-am să scap din umbra-i nemişcată pe covor.
Niciodată. Nevermore. (Traducere: Mihu Dragomir, 1963)