O surpriză au avut recent cel puţin unii dintre părinţii elevilor de la Şcoala Centrală din Bucureşti, convocaţi la „şedinţă cu părinţii pe şcoală”. E adevărat, surpriza era doar pentru unii, cei cu copii nou-veniţi în şcoală, fiindcă „experimentul de comunicare” de la această instituţie de educaţie e mai vechi, are deja vreo cinci ani. El constă în întâlnirea în prima parte a anului şcolar a părinţilor cu toţi profesorii care predau la clasă, întâlnire directă, fără vreun aranjament special din partea dirigintelui. Evenimentul e, cum s-ar spune, parte din „oferta şcolii”. Procedeul este relativ simplu, membrii catedrelor pe specialitate se află adunaţi într-o sală de clasă şi printr-un fel de „ritual” părinţii pot trece pe la fiecare dintre catedre şi discuta cu profesorul clasei. Aşadar, niciun mediator între profesor şi părinte.
Este o experienţă mai veche a şcolii noastre, care s-a dovedit extrem de eficientă, ne spune doamna directoare, prof. Mariana Vişan. Nimic nu poate înlocui în fond acest contact direct dintre profesor şi părinţi, adaugă dumneaei, în condiţiile în care dirigintele nu poate acoperi întotdeauna întreaga suprafaţă a problemelor cu care se confruntă uneori elevii la diverse discipline de studiu.
Lărgim cumva sfera dialogului nostru şi convenim că într-adevăr relaţia dintre părinte şi şcoală/profesor s-a complicat foarte mult în ultimii ani. Acest gen de „complicare” vizează de fapt întregul proces asociat şcolii, iar relaţia părinte-şcoală e numai unul dintre aspectele care privesc responsabilităţile sociale azi. Şcoala a pierdut destul de mult din statutul de odinioară, toată lumea a observat acest lucru, iar noile „generaţii” de părinţi vin şi ele cu un nou mod de a gândi, observă doamna directoare: ei văd şcoala mai ales ca un „furnizor de servicii de supraveghere”, aduc copilul la şcoală fiindcă n-au unde-l lăsa în altă parte şi uită în bună măsură că şcoala este o instituţie educativă, rolul părinţilor în acest cadru fiind în primul rând acela de partener în educaţie.
Dar problema atitudinii părinţilor faţă de şcoală nu este neapărat un produs al democraţiei recente, deşi fenomenul s-a acutizat în ultimele decenii. Pe de altă parte, a apărut un interes acut al unor părinţi pentru note în anumite clase, gimnaziale în special, ca şi cum notele ar rezolva de la sine toate problemele şcolarilor. Dincolo de asta însă, pe ansamblu e clar pentru profesori că se află în faţa unei atitudini de dezinteres în creştere al părinţilor faţă de menirea de fond a şcolii. E un dezinteres care creşte pe măsură ce copilul trece dintr-un ciclu de şcolarizare în altul.
Iar când apar realmente „probleme”, comple­tează doamna directoare Mariana Vişan, atunci de cele mai multe ori părintele se arată extrem de surprins. Cum adică, tocmai copilul meu să facă aşa ceva?!… Dificultatea acceptării unor stări de fapt este evidentă, iar atitudinea acestor părinţi este aceea de „acoperire” a copilului/adolescen­tului, de găsire de „soluţii” adesea mai puţin ortodoxe; se aduc, de pildă, scutiri peste noapte, se inventează fel de fel de situaţii-limită. Mai ales modul în care înţelege părintele să acopere chiulurile propriilor copii e simptomatic şi caracteristic acestei noi realităţi.
O întreb pe doamna directoare cum de lucrurile au căpătat, în general, o asemenea turnură, fiindcă problema absenţelor nemotivate e o problemă naţională, cu toate măsurile luate în ultimii ani. O cauză, ne spune dumneaei, o constituie mediul social în care trăiesc azi elevii noştri, ideile care circulă, noile mentalităţi, între altele neîncrederea sădită în instituţia şcolii mai ales de o mass-medie superficială şi în goană după rating, ceea ce face ca adesea scopurile şcolii să fie denaturate, dincolo de faptul că apar anumite „cazuri” de profesori şi fapte negative care devin materie primă pentru ştirea senzaţională. Influenţa negativă a acestui gen de ştiri este enormă, concluzionează doamna Mariana Vişan.
Soluţiile, mai toată lumea îşi dă seama, nu sunt chiar la îndemână şi nici comode pentru profesor în primul rând. E o bătălie, iar cel care trebui să fie câştigat de partea şcolii este în primul rând elevul, al cărui mesaj către familie poate determina uneori chiar schimbări de atitudini ale familiei însăşi, dacă nu schimbări de mentalitate. Copiii sunt adevăraţii noştri judecători, spune doamna directoare, dar pentru asta e nevoie de o… altfel de şcoală, a cărei principală caracteristică trebuie să fie implicarea elevului, considerarea lui ca partener în procesul de învăţare, parcurgerea împreună cu el a paşilor cunoaşterii.
Ceea ce, încă o dată, mă gândesc, nu e tocmai uşor pentru profesorul care are, de regulă, 30 de elevi în clasă. Mă mai gândesc, ca multă lume de fapt, că aici se află esenţa adevăratei reforme, ajung adică la un adevăr care, cel puţin teoretic, e vehiculat de mediul educaţional, de experţi, specialişti, responsabili ai şcolii. Fiindcă această deturnare a rolului şcolii, considerarea ei ca simplă furnizoare de servicii de supraveghere nu va dispărea instantaneu. Experimentul de aici, de la Şcoala Centrală, posibilitatea „instituţionalizată” oferită părintelui de a se întâlni cu fiecare profesor al clasei ar putea să aibă, între altele, menirea de a atrage atenţia asupra a ceea ce înseamnă cu adevărat munca şi efortul profesorului şi ar putea face părintele mai sensibil la problemele şcolii şi ale propriului copil. E o soluţie într-o perioadă a căutărilor, dar şi a numeroaselor confuzii în care, uneori, nechemate instituţii îşi arogă rolurile în ceea ce priveşte problema educaţiei în România de azi. Dacă mai adăugăm şi imixtiunile frecvente ale unei clase politice mediocre, înţelegem mai bine cât de stringente sunt căutările de soluţii pentru ameliorarea unei realităţi care-i marchează pe toţi actorii educaţiei: profesori, părinţi, elevi, societate în ansamblu.
În acest context, experimente de comunicare precum cel de la Şcoala Centrală pot fi unele dintre răspunsurile inteligente pe care profesorii le-au găsit în vederea ameliorării relaţiei părinte-şcoală. O mai bună şi directă comunicare a fost mai mereu calea rezolvării, a găsirii soluţiilor, iar şcoala ca instituţie nu a putut evitat întotdeauna, în ultimii ani, clivaje de comunicare, neînţelegeri, inclusiv în raporturile cu mass-media.
Adrian COSTACHE
P.S. Părinţilor le place foarte mult acest cadru de dialog, ne spune într-un ultim schimb de replici, pe coridor, doamna Florina Rogalski, şefa catedrei de Limba şi Literatura Română din liceu, autoare de manuale şcolare, căreia îi mărturisesc că iniţiativa Şcolii Centrale mi se pare destul de neobişnuită, dar mai ales semnificativă.
În această zi, adaugă dumneaei, părintele poate afla direct de la profesorul respectiv ce nu merge sau ce nu prea merge. E altceva! După care-mi arată clasa unde se adună de regulă membrii catedrei de Română în aşteptarea acelui dialog neobişnuit cu părinţii.