MOTTO:
,,Ne naștem slabi și avem nevoie de putere; ne naștem neputincioși și avem nevoie de ajutor; ne naștem mărginiți și avem nevoie de judecată. Ceea ce ne lipsește când venim pe lume, și de care avem nevoie mai târziu, ne este oferit prin educație.“
                             Jean-Jeacques Rousseau – „Emil sau despre educație“
 
Citatul de mai sus creează, in nuce, domeniul educogen, în paradigma formării personalității umane. Putem desprinde, din el, perechi antinomice, elocvente de la sine, care se regăsesc în amplul proces al educației.
Linia forte a prezentului studiu constă  în premisa, dezvoltată deseori, dacă un drept sau o libertate este – și cum? –garantată de stat. Nu urmărim un joc semantic, ci domeniile pe care le trasează noțiunea generatoare de sensuri denotative și conotative.
După Aristotel, educația viza ,,fasonarea, cioplirea materiei“, iar Comenius compara educația cu ,,arta grădinăritului“. În această ordine ideatică, Rousseau stabilea etapele formării  educației practice, empirice de la nașterea ființei umane până la maturitatea deplină a acesteia. Spre exemplificare, de la 12-15 ani, accentul se punea pe educația intelectuală, ca după această vârstă să urmeze etapa educației morale. Și în învățământul românesc există unele similitudini în ceea ce privește gruparea pe clase, nu pe vârste, ca elevii să achiziționeze cunoștințe pentru dezvoltarea unor serii de abilități.
Pe lângă aceste observații, aducem în atenție viziunea autorului citat despre libertatea și lipsa oricăror constrângeri în realizarea unei adecvate formări a copilului ca viitor adult: ,,Copilăria are feluri de a vedea, gândi și simți care îi sunt proprii; nimic nu e mai nesăbuit decât să vrem să le înlocuim cu ale noastre“.
O idee se dezvoltă, de aici, în ceea ce privește devenirea subiectului ca obiect al învățării (educației), mai apoi, având conștiința identității individuale, în jurul vârstei de 15 ani.
Această cvasiintroducere se raportează la ceea ce am sugerat că se va derula în continuare, și anume detalierea noțiunilor-domenii: ,,învățare-educare“, din perspectiva învățării permanente, de-a lungul întregii vieți și, în mod practic, generalizarea, în țara noastră, până în 2020, a învățământului liceal obligatoriu.
În Constituție, ca și în legislația românească, de-a lungul timpului, s-a prevăzut dreptul la învățătură, iar mai târziu la educație.
În 1864, ca să ne raportăm la sistemul public, se elaborează cadrul legislativ pentru învățământul primar, apoi, din 1866, toți copiii au acces la învățământul primar, în mod gratuit, asigurat de stat.
Constituția din 1923, la articolul 24, preciza: ,,Învățământul este liber în condițiunile stabilite prin lege. (…) Învățământul primar este obligator. În școlile statului, acest învățământ se va da gratuit“.
Paradoxul este că, de-a lungul unui secol, România neîntregită și apoi întregită parțial, spre reforma învățământului după 1944, a rămas la nivelul asigurării învățământului primar, accesul, pentru ceilalți copii, fiind limitat de posibilitățile materiale ale acelora care ar fi dorit să dețină, în societate, o altă calitate.
Sugeram, la început, că voi aborda cele două noțiuni ,,învățare“ și ,,educație“, în evoluție și substituire, în diferite circumstanțe, cu un plus valoric conceptual în favoarea celui de-al doilea.
Termenul ,,educație“ a fost uzitat des, în Europa, cu câteva secole înainte de a fi introdus la noi. Exemplul concludent apare încă de la J.J. Rousseau în titlul celebrei cărți ,,Emil sau despre educație“, la 1762, când este publicat acest roman pedagogic. În context, documentele ONU fac referire la ,,dreptul la educație“, și exemplele ar putea continua, acestea fiind foarte cunoscute în domeniul de care ne ocupăm.
Din 2003, au avut loc, cu preponderență în 2013-2016, dezbateri și proiecte de revizuire a actualei Constituții, unde se produc unele mutații semnificative de sintagme, perfect adecvate – mai târziu decât niciodată! –, de tipul: ,,dreptul la educație“, în loc de ,,dreptul la învățătură“; de asemenea, apare și ceea ce lipsește actualmente: ,,dreptul la educație este garantat de stat“. Aceasta ar fi o veritabilă așezare a conceptelor în practica dezvoltării societății.
La prezentarea anterioară, adăugăm chiar titulatura ministerului de resort, care, de mulți ani, este cunoscută ca fiind al domeniului educației.
Pe cale de consecință, considerăm că se impune cu celeritate ca în viitoarea Constituție să se stipuleze  ,,dreptul la educație“ în locul sintagmei ,,dreptul la învățătură“. Această modificare este elocventă intrinsec, deoarece conceptul de educație este mult mai complex și, poate, complet, față de învățătură. Fac o mențiune, de circumstanță, ce vizează costul standard per elev, în dezbatere națională. Până nu se va ajunge la alocarea a cel puțin 6% din PIB, orice altă variantă financiară (sub acest nivel) devine caducă, în sustenabilitatea sistemului de educație românesc.
Nu întâmplător, am prezentat, la începutul materialului, câteva coordonate ale viziunii educative prezente în lucrarea lui J.J. Rousseau, care accentuau latura practică, aplicativă, a formării copilului/elevului ca  viitor adult. Indiscutabil că această abordare a pedagogului francez a fost incompletă, dar a fost un început notabil, în unele laturi convigător, pentru perspectivă, pentru că, după opinia mea, este necesară întrepătrunderea celor două concepte-domenii: învățătura și educația, până la fuziune, cu denumirea de educație.
Oriunde în societatea omenească, educația are ca scop dezvoltarea plenară a omului și al respectului față de drepturile și libertățile ce dau adevăratul statut al celui ce este considerat –cum afirma Pascal – ,,o trestie gânditoare“.
Mihai PĂCURARU