În ultima săptămână de cursuri, pentru clasele a douăsprezecea, tradiţia şcolii cere să se organizeze o oră festivă, numită, după cum bine se ştie, Ultimul clopoţel. La ea participă profesorii clasei, directorul, alţi invitaţi, iar dirigintele strigă pentru ultima dată catalogul şi chiar sună un clopoţel tradiţional, spre aducerea aminte a celor prezenţi. Elevii şi profesorii îşi mulţumesc unii altora, fac glume, evocă episoade mai aparte din timpul orelor la clasă, poate şi din excursii, de la diferitele activităţi pe care le-au desfăşurat împreună. Mesajul de final bine intenţionat este că acceptă pe deplin tot ce au trăit, cu bune şi cu rele, aşa cum a fost viaţa de fapt, şi în acest fel vor putea merge liniştiţi mai departe, chiar împăcaţi cu sine şi cu lumea.
Ultimul clopoţel se desfăşoară an de an sub semnul filmului Liceenii, regizat în anul 1986, de către Nicolae Corjos, după un scenariu scris de George Şovu. Aşa se face că în mai toate clasele răsună: Ani de liceu cu emoţii la română/ Scumpii ani de liceu când la mate dai de greu/ Ani de liceu când ţii soarele în mână/ Şi te crezi legendar Prometeu…
Pentru elevi, Ultimul clopoţel este o experienţă unică, dar pentru cei mai mulţi dintre profesori este o experienţă repetitivă. Se întâmplă ca un profesor să participe chiar la mai mulţi clopoţei în aceeaşi zi. Atunci, inevitabil, se vor face comparaţii, câteva momente ale festivităţii de final apar ca mai inspirate, altele mai stângace, desigur, pe lângă cele impuse de protocolul unei astfel de activităţi.
Unele idei, care circumscriu mentalitatea elevilor, se remarcă într-un mod neaşteptat. De pildă, mulţi dintre elevi confundă încă a memora cu a învăţa – activitate prin care nu doar sunt stocate informaţii, ci se formează şi aptitudini de înţelegere, deprinderi de lucru intelectual, se constituie competenţe. Uimitor este că unii dintre elevi, deşi mărturisesc că au trăit experienţe şcolare în care au resimţit dificultăţi de relaţionare cu anumiţi profesori, consideraţi mai severi, declară, în final, că sunt mulţumiţi că au fost determinaţi să înveţe, cumva chiar împotriva intenţiilor lor de moment. Adică intransigenţa didactică a dat roade, iar în cele din urmă, scopul fiind atins, mijloacele vor fi fost uitate. Motivaţia negativă, dată de frica de a nu lua o notă mică, teama de reacţiile cadrului didactic par să fie totuşi acceptabile, în absenţa a orice altceva care ar determina elevul să înveţe. În comparaţie cu această situaţie, eforturile profesorului care caută să construiască motivaţii pozitive par şterse. Oricum relaţionarea pozitivă este considerată una potrivită, normală în lumea şcolii, una despre care nu are nimeni ceva de remarcat cu prilejul ultimului clopoţel. În acest context, sunt considerate relevante, cu un grad oarecare de spectaculozitate incidentele, problemele întâmpinate de-a lungul anilor de şcoală, dar care s-au rezolvat cu bine. Acestea devin fapte despre care atât elevii, cât şi profesorii consideră că o să-şi aducă aminte.
În acelaşi timp, pentru profesori este un bun prilej de a primi implicit câte un feedback privind modul în care au mers lucrurile la ore, cât de satisfăcuţi au fost beneficiarii de serviciul educaţional prestat. Mici ironii, parodierea unor comportamente, a unor ticuri profesorale, sancţionarea stridenţelor mai condimentează ora de final. Dintre acestea, probabil cele mai multe sunt trecute cu vederea, drept mici şotii ale elevilor, altele însă poate că sunt bune ocazii de a reflecta asupra activităţii didactice în general, iar pentru fiecare dintre profesori, în particular, vine momentul să găsească suficiente motivaţii pentru a-şi evalua prestaţia educativă. Ies la iveală, ca într-un sondaj de opinie, multe constatări relevante pentru modelarea activităţii formative în viitor. Ce am realizat bine? Unde am greşit? Cum să-mi îmbunătăţesc activitatea? – sunt întrebări la care profesorii invitaţi la festivitatea ultimului clopoţel pot afla răspunsuri.
Interesant este şi faptul că întâlnirea de la ora ultimului clopoţel poate fi privită şi ca un schimb de experienţă între profesori. Mai rare sunt ocaziile de a asculta un discurs al unui coleg, de a afla pe ce repere pedagogice îşi construieşte demersul didactic, cum se raportează la activitatea sa, dar şi la ceilalţi, dacă şi cum valorifică interdisciplinar din rezultatele muncii colegilor săi, chiar şi ce atitudini adoptă mai mult sau mai puţin conştientizat.
Sunt prezenţi în tabloul de final al clasei a douăsprezecea profesorii de modă veche, pentru care viaţa şcolii este aşezată, oameni cu simţul răspunderii, conferind siguranţă şi predictibilitate în activităţile realizate, care îşi fac treaba, cum se spune, ca la carte. Au apărut între timp şi colegi foarte tineri, prin ţinută mai aproape de elevi, cu un aer binevoitor, dar detaşat, care transmit tacit că viaţa este complexă, dar trebuie luată cu o anume relativitate în serios. Unii participă la un ultim clopoţel, alţii sunt abia la primul. Trecerea timpului este observabilă ca la o radiografie. Pentru cei care au grija examenelor, pe care trebuie să le susţină în curând, timpul pare să nu mai aibă răbdare. La fel stau lucrurile şi pentru cei care tocmai încheie ultimul an de activitate la catedră. Neliniştea pe care o afişează sugerează că starea de fapt pe care o trăiesc este similară. Pe umerii unora dintre participanţi presiunea ritualurilor de trecere se simte apăsător. Se creează o anume tensiune existenţială, ca la trecerea printr-o ruptură de nivel. Viaţa cotidiană are paliere între care există defazaje, uneori de înţeles, alte ori inexplicabile.
În oglindă, pentru cei care lucrează în sistemul de educaţie, este evocată prima oră, atunci când profesorul şi elevii sunt la începutul tranzacţiilor şcolare, în care prima impresie se dovedeşte atât de puternică, încât poate schimba până şi aşteptările cele mai exigente. Drumul între, cum se poate numi, primul clopoţel şi ultimul pare un traseu parcurs ca de la sine, cei mai mulţi dintre profesori şi dintre elevi punându-şi sincer întrebarea: Oare când a trecut timpul?
În final, participanţii îşi adresează cele mai calde urări şi se despart emoţionaţi şi nedumeriţi pentru a reflecta la versurile cântecului Ani de liceu, semnat de Stela Enache şi Florin Bogardo: Timp, încotro mergi/ Spre ce meleaguri noi, grăbit alergi/ Cum, poţi într-o zi/ Să schimbi în oameni mari nişte copii?
Dr. Cristina ŞTEFAN,
Colegiul Naţional Spiru Haret, Bucureşti