„Adolescentul dezamăgit este cel mai mare mizantrop.”
(Herman Melville)
Orice acţiune care are conotaţia de ultim/ultimă este însoţită de sentimente şi senzaţii.
Astfel, ultimul examen aduce cu sine un sentiment de eliberare şi o senzaţie de împlinire sau de teamă, după caz.
Ultimul minut al unui meci poate fi un balans între agonie şi extaz.
Ultimul clopoţel este unul dintre cele mai complexe momente, care adună parcă toate sentimentele şi senzaţiile la un loc, atât pozitive, cât şi negative. Cu atât mai mult cu cât acesta este asociat finalului liceului. Este etapa în care trebuie să spui adio copilăriei, deşi pentru asta te-ai pregătit ani de zile şi ai clamat nu de puţine ori că aşteptarea este prea lungă, înţelegând adolescenţa ca pe un tranzit spre marea aventură la care nu ai avut acces deplin.
Pentru unii este ca o a doua naştere. Pentru că, în cazurile fericite şi care ar trebui să reprezinte starea de normalitate, timpul până la ultimul clopoţel a fost petrecut ca într-un cocon, sunetul adolescenţei răzbătând ca o chemare spre afară, filtrându-se datorită multiplelor straturi protectoare – familie, şcoală.
Prima naştere este una care, printr-o palmă, te cheamă să-ţi iei primul rol în primire, însă palma este binevoitoare, iar fragilitatea fizică evidentă conduce la concentrarea întregii atenţii a celor din jur pentru a-ţi asigura tot confortul necesar.
A doua naştere – naşterea ca adult, deşi reprezintă interfaţa dintre două lumi la fel de diferite şi de complexe, te lasă în pragul marilor întrebări, la care nevoia de (auto)răspuns este una imperioasă. Parcă timpul nu mai are răbdarea cu care ai fost obişnuit. Şi este unul al alegerilor şi responsabilităţii. Iar fragilitatea, deşi există, nu mai este evidentă, transferându-se din zona exterioară spre zona psihicului.
Deunăzi, intrând în clasă înainte de a se suna, am găsit pe unul dintre elevii mei stând pe scaunul de la catedră. Ridicându-se respectuos pentru a-mi ceda locul, i-am spus că, dacă şi-l doreşte, poate să rămână şi să preia rolul de profesor pentru ora respectivă, pentru că mult mi-aş dori să mă întorc în timp pentru a purta pe umeri (doar) grijile adolescenţei, înţelegând abia acum, după mult timp, himerele cu care se hrăneşte tinereţea.
Nu este un regret al momentului la care sunt, al alegerilor făcute, ci doar al timpului ireversibil consumat şi care, la acel moment, îl doream cât mai repede consumat. Se confirmă astfel butada: „Ai grijă ce-ţi doreşti, pentru că se împlineşte”.
Prof. Gabriel VRÎNCEANU,
Director, Casa Corpului Didactic, Bucureşti