După o stranie aliniere a aştrilor, ce determină destinul, grevele în învăţământ sunt anunţate fie la începutul anului şcolar, fie la sfârşit. E ca în povestea realistă cu reflexele pavloviene având ca subiecţi patrupedele canine, obişnuite să reacţioneze cu o precizie matematică la un stimul sonor ce anticipa aducerea hranei. Este evident că polii unui an şcolar au cel mai mare impact psihologic asupra societăţii, şi declanşează reflexul grevist, debutul prin caracterul festiv şi încărcătura emoţională, iar finalul marcat de bilanţuri şi de examenele naţionale. Între sintagmele-fetiş utilizate cu voluptate în activităţile revendicative ale comunităţii didactice s-a impus cu deosebire una: blocarea anului şcolar. Este o formulă ameninţătoare, radicală, care dacă ar fi aplicată riguros ar duce categoric la bulversarea sistemului de educaţie, cu urmări imprevizibile asupra organismului social. Până acum, tentativele de blocare, intens mediatizate şi cu o alură fioroasă, au fost dezamorsate de către iniţiatorii înşişi ca urmare a apelului la raţiune: acţiunile greviste ale adulţilor afectau direct sute de mii de elevi, care, principial, nu aveau nicio vină şi nu purtau nicio răspundere pentru marile disfuncţii din educaţie. Este greu de crezut că greva acestei toamne va atinge cotele extreme, deşi revendicările în sine sunt perfect legitime, bine cunoscute de mult, dar imposibil de soluţionat dintr-odată. Să le luăm pe rând. Se cere o nouă lege a educaţiei. De 27 de ani se cere o nouă lege a educaţiei, niciuna din cele propuse şi adoptate până acum nefiind impecabilă. Astăzi este în vigoare Legea nr.1/2011, orop­sită de la început, negată şi amendată până la mutilare. Este clar că ea nu satisface nici pe departe exigenţele unui învăţământ modern şi a fost sfâşiată cu o plăcere sadică de către oamenii şcolii  şi de către analişti întrucâtva neutri. Cred liderii de sindicat în învăţământ şi odată cu ei cadrele didactice că se va vota  anul acesta noua şi mult dorita lege a educaţiei? Îmi îngădui o doză importantă de îndoială având în vedere încetineala mioritică pe care o arată parlamentul, precum şi complexitatea contradictorie a vieţii politice româneşti. Fiind lege organică, de o impor­tanţă ce excede partizanatul partinic, va trebui gândită cu maximă atenţie, supusă dezbaterii publice într-un interval de timp generos, dezbătută aplicat în parlament şi adoptată abia după ce a căpătat o formă acceptată de întreaga societate. Sunt suficiente ultimele patru luni ale acestui an? În niciun caz!
Potenţialii grevişti arată cu degetul, prin liderii lor, către marota eternă: subfinanţarea educaţiei. Poate că niciun alt subiect n-a fost dezbătut  în ultimele decenii mai aprins decât acesta, aducându-se în discuţie o paletă largă de argumente: finanţarea în ţările civilizate, exemplul ţărilor cu un învăţământ performant (Singapore, Finlanda, Japonia ş.a.), nevoia imperioasă de depăşire a complexelor de inferioritate  prin adoptarea unui buget îndestulător, paradoxal, mereu înscris în legi (6 la sută din PIB), dar niciodată atins. Putem crede că este posibilă o revoluţie financiară a Guvernului Mihai Tudose prin care să se răstoarne toate prevederile bugetare ale anului 2017? Imposibil! Sau cum ar fi spus Nicolae Ceauşescu : ,,Vă asigur în două cuvinte – Ex-clus!”.
Greviştii, care n-au ajuns încă pe
baricade, semnalează cu îndreptăţire o altă ca­renţă a sistemului: programele şcolare sunt învechite şi neadaptate cerinţelor de pe piaţa muncii. Perfect adevărat! Care este timpul rezonabil necesar pentru ca aceste programe pentru învăţământul preuniversitar să fie gata? Cine se încumetă să răspundă? A fost suficient să se supună dezbaterii această temă pentru gimnaziu şi, brusc, s-au inflamat spiritele şi s-au conturat taberele clasice: pro şi contra. Axioma sfântă funcţionează infailibil: la noi, lucrurile nu se urnesc fără dihonie. Aşadar, să ne înarmăm cu răbdare. Merită în context să decodificăm o sintagmă interesantă în limbajul economic: piaţa muncii. A devenit o reacţie stereotipă să vorbim despre această piaţă, care în România pare destul de fluidă şi imprevizibilă. Am putea spune maliţios că piaţa muncii la noi reprezintă… plecarea peste hotare, fenomen de frecvenţă cotidiană şi cu urmări ce se vor cuantifica dramatic în viitor. Propun în context un exerciţiu demonstrativ pilduitor: să presupunem că reuşim să calificăm într-un an şcolar 10.000 de tâmplari şi sudori. Dulgheri, mecanici, strungari, tinichigii ş.a. Avem noi o piaţă a muncii care să-i absoarbă imediat? Am serioase îndoieli. De aceea cred că trebuie să privim cu realism şi luciditate mitul şcolilor profesionale, fiindcă ele însele trebuie adaptate strict la meseriile care au căutare. Altminteri vom asigura ciclic meseriaşi doar pentru export.
Se solicită cu legitimitate majorarea salariilor cadrelor didactice până la un nivel semnificativ, creşterea cu 50 la sută preconizată pentru 2018 nefiind suficientă. Liderii de sindicat au probabil în vedere un reper intangibil: salariile magistraţilor şi ale angajaţilor superiori din structurile militarizate. Or, în aceste domenii funcţionează imbatabilele legi speciale de care nu s-a putut atinge nimeni până acum decât la nivel retoric.
Banii câştigaţi în instanţă trebuie să ajungă în buzunarele cadrelor didactice cât mai repede, fără tărăgăneli birocratice, luându-se în calcul şi dobânzile penalizatoare. Şi aceasta este o cerinţă de bun-simţ, ca toate celelalte, şi oamenii şcolii aşteaptă încă luminile clarificatoare. Când vor veni?
Este imperativ necesară modificarea Legii pensiilor, întrucât în sistemul de educaţie pensia medie este sub 1.000 de lei, în timp ce în alte domenii bugetare este de este 3.000 de lei. Iată încă un munte al lui Sisif: pensiile în România exprimă discrepanţe uriaşe, între minim şi maxim, ceea ce naşte frustrări şi nemulţumiri adânci ale bugetarilor de rând, deveniţi pensionari. Şi aici ne lovim de o sintagmă cu totul dezarmantă: pensiile speciale. Speră greviştii virtuali de la catedră că este posibilă într-un timp rezonabil şi o revoluţie a pensiilor?
În fine, ultimele două revendicări se referă la sporuri şi la renunţarea la costul standard per elev, realizabile desigur, dar fără a se putea fixa un termen-limită.
Sunt în total opt puncte revendicative care puteau fi invocate foarte bine şi în 2000, şi în 2004, şi în 2010, şi în 2015 (şi chiar au fost) şi posibil vor mai ocupa şi agenda grevelor viitoare. Asistăm la o escaladă a revendicărilor, susţinută de mai toate categoriile socio-profesionale. Nimeni nu este mulţumit de nivelul veniturilor, de poziţia în ierarhia socială, de opulenţa altora, beneficiarii privilegiaţi ai legilor speciale. Să înlăturăm răul de la rădăcină! – clamează spiritele radicale. Asta înseamnă o nouă lege a salarizării unitare (cea aflată pe rol a declanşat deja proteste sonore), o nouă lege a pensiilor, o nouă lege a educaţiei, o nouă Constituţie, noi legi ale justiţiei ş.a.m.d. Ne lovim mereu de un zid părăsit şi neisprăvit, de cârpeli tranzitorii şi improvizaţii de avarie, fiindcă sunt peste tot obstacole, opoziţii, negări vehemente. Uite greva, nu e greva! Cele două enunţuri opuse semantic exprimă cât se poate de bine îndoiala şi zădărnicia protestului revendicativ într-o ţară în care totul este greu şi orice este posibil!
Teodor PRACSIU