„Hristos este în martir” (Tertulian)

 „…istoria poporului nostru, trecutul lui.… este un șir neîntrerupt de martiri…” (Mihail Eminescu)

Dumnezeu a creat lumea din iubire. Tot din iubire a mântuit-o: „Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (In. 3, 16).
Dumnezeu-Tatăl L-a dat pe Fiul Său spre Întrupare și spre Jertfă, Moarte și Înviere – cum afirma Sfântul Atanasie cel Mare în Tratatul despre Întruparea Cuvântului – cu scopul izbăvirii omului din stările de păcat, de stricăciune, de moarte trupească și de moarte veșnică, adică de iad.

Dar nu numai Dumnezeu-Tatăl L-a dat pe Fiul Său spre Jertfă, ci și Fiul S-a adus pe Sine Jertfă: „Eu Îmi dau viața… Nimeni nu o ia de la Mine, ci Eu de la Mine Însumi o dau” (In. 10, 17-18).

De aceea Sfântul Apostol Pavel afirma: „Hristos ne-a iubit pe noi și S-a dat pe Sine pentru noi prinos și jertfă lui Dumnezeu…” (Efes. 5, 2).

Așadar, Jertfa de pe Cruce își are izvorul în inițiativa lui Dumnezeu-Tatăl și în propria voință a Fiului lui Dumnezeu; iar această jertfă nu are caracter de silnicie, căci nu e impusă de Dumnezeu-Tatăl împotriva voinței Fiului, ci jertfa stă sub semnul bunăvoinței Celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi: „Astăzi Stăpânul făpturii a stat de față înaintea lui Pilat și răstignirii S-a dat Făcătorul tuturor, aducându-Se ca un miel de bunăvoia Sa” (Triod).

Și nu numai răstignirii S-a dat Hristos de bunăvoie, ci și morții: „.… iată, Te văd acum pe Tine, supunându-Te morții de bunăvoie pentru mine” (Triod).

Deși jertfa de bunăvoie pe cruce a lui Hristos este prisositoare pentru mântuirea tuturor oamenilor, din toate locurile și din toate timpurile, totuși, în Biserica Romano-Catolică există obiceiurile autoflagelării și al răstignirii (care nu sfârșește în moarte), pentru că aceia care le practică vor să aibă stigmatele lui Iisus, ca și cum Jertfa Fiului lui Dumnezeu n-ar fi suficientă pentru mântuirea omului și astfel el (omul) ar trebui să-L imite întocmai pe Hristos (Imitatio Christi).

Biserica Ortodoxă ne învață că, prin Jertfa lui Hristos, fiecare om a fost răstignit împreună cu El („omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El” – Rom. 6, 6; „m-am răstignit împreună cu Hristos” – Gal. 2, 20) și, astfel, nu trupul trebuie răstignit, ci patimile și poftele (Gal. 5, 24), „căci lupta noastră nu este împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpâni­torilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății, care sunt în văzduh” (Efes. 6, 12), iar Hristos trebuie nu doar imitat, ci trăit asemenea Sfântului Apostol Pavel: „nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Gal. 2, 20); de aceea Nicolae Cabasila scria în secolul al XIV-lea, pe această temă, o lucrare deosebită, numită „Viața în Hristos”.

Așadar, nu mai e nevoie de nici o jertfă pentru ca omul să se mântuiască, întrucât jertfa lui Hristos este îndestulătoare: „De vreme ce ai legat iadul, Nemuritorule, și moartea ai omorât și lumea ai înviat-o, pentru aceasta cu stâlpări Te-au lăudat pruncii, Hristoase, ca pe un biruitor, strigându-Ți astăzi Osana Fiul lui David! Că nu se vor mai junghia pruncii pentru pruncul Mariei, ci pentru toți pruncii și bătrânii Tu Însuți Te răstignești! Nu se va mai porni asupra noastră sabie, căci coasta Ta se va împunge cu sulița. …..”. (Triod).

Și totuși! Mihail Eminescu îi spunea prietenului său Gheorghe Panu: „Panule, tu știi că în lumea asta nu este nimic mai interesant decât istoria poporului nostru, trecutul lui, tot-tot este un șir neîntrerupt de martiri?…” sau Aron Cotruș în poezia „Ai noștri sunt acești munți”: „…care dintre neamurile vechi și noi/ are îngropați în sânul lui atâți eroi?/ a cui doină de veacuri pe-aicea plânge?/ cin’ l-a apărat mai dârz de-al năvălirilor puhoi/ și l-a adăpat de-atâtea mii și milioane de-ori,/ cu sânge și sudori ca noi?!…”.

Deci, cum se împacă rugăciunea (textul liturgic) de mai sus: „Că nu se vor mai junghia pruncii pentru pruncul Mariei, ci pentru toți pruncii și bătrânii Tu Însuți Te răstignești!” cu afirmația lui Eminescu privitoare la trecutul neamului nostru că: „este un șir neîntrerupt de martiri”?

Mai întâi – afirmă Paul Claudel – „Dum­nezeu n-a venit în lume ca să pună capăt suferinţei umane. El n-a venit în lume nici măcar să explice suferinţa. Dumnezeu a venit în lume să umple suferinţa umană de prezenţa Lui”.

Apoi, „junghierea pruncilor” n-a fost nici din voința lor și nici din a părinților lor, ci a fost din voința rea a lui Irod cel Mare, pe când martirii neamului românesc au murit din propria lor voință ori mărturisindu-L pe Hristos, cum au făcut-o Brâncovenii sau Sfinții sibieni: Nicolae Oprea Miclăuș și preoții Ioan din Galeș și Moise Măcinic din Sibiel, apoi Sfinții năsăudeni în frunte cu Atanasie Todoran și mulți alții; ori din dragoste pentru neamul lor și Biserica lui Hristos, cum au făcut-o Mihai Viteazul ori Horea, Cloșca și Crișan și ulterior Tudor Vladimirescu, Domn al Țării Românești, „viitorul rege al românilor”, cum bine aprecia academicianul Dan Berindei. De altfel, unul dintre „dascălii” lui Tudor Vladimirescu, în adolescența sa, a fost Horea, un alt „rege al Daciei”.

Jertfa de bunăvoie a lui Tudor Vladimirescu, pe altarul vetrei și al neamului, reiese din cuvintele sale, rostite, în 21 mai 1821, către Iordache Olimpiotul, cu doar câteva zile înainte de a fi martirizat: „Mai înainte de a ridica steagul spre a cere drepturile patriei mele, m-am îmbrăcat în cămașa morții”.

Acest adevăr – al legăturii dintre jertfa de bunăvoie a Mântuitorului Hristos și cea a „martirilor suferinței românești” (Adrian Păunescu, Cloșca) – a fost exprimat de evlavia populară, atât în cazul lui Horea: „Cum stă acolo-ntins pe eșafod/ Ca mielul pedepsit în zi de Paște,/ …” (Nicolae Nicoară-Horia, Inima lui Horia) sau „…Ei au fost zdrobiți cu roata și uciși pe Dealul Furcii,/ Au gustat și ei calvarul ca Hristos pe drumul Crucii!/” (Eliana Popa, N-am să tac!), cât și în cazul lui Tudor: Bogdan Petriceicu Hasdeu, într-un studiu intitulat „Hrist și Tudor Vladimirescu”, publicat la Craiova în 1884 (la 63 de ani de la moartea lui Tudor) și George Coșbuc în poezia Oltenii lui Tudor, publicată în Universul Literar, în 1903: „A-mbrăcat cămașa morții/ Domnul Tudor, ca Hristos”.

Faptul că Tudor a murit pentru neamul său a fost mărturisit nu numai de el însuși, ci a fost confirmat ulterior și de cărturarul ardelean Onisifor Ghibu, care scria: „Tudor își păstrează mai departe în istorie și în conștiința poporului său locul plătit cu scump sângele său și aureola de erou și mucenic al neamului…”.

Astfel, martiriul nu constituie doar „Imitatio Christi”, care să completeze un gol pe care l-ar avea jertfa lui Hristos, ci devine răspunsul omului la dragostea deplină și jertfelnică a Fiului lui Dumnezeu pentru om: „noi iubim pe Dumnezeu, fiindcă El ne-a iubit pe noi cel dintâi” (I In. 4, 19).

Prin aceste jertfe aduse lui Dumnezeu pentru neamul lor, Horea și Tudor au împlinit cuvântul Mântuitorului: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să și-l pună pentru prietenii săi” (In. 15, 13).

În profunzime, Horea și Tudor murind pentru neam, de fapt, au murit pentru Hristos Însuși, întrucât există o „prezență tainică a lui Hristos în frații Săi prea mici” (Patriarhul Daniel, Pastorala de Crăciun a anului 2012). Așa ne învață Mântuitorul în Evanghelia Judecății de Apoi, că orice faptă a omului săvârșită față de aproapele său (fie bună ori rea) se răsfrânge și asupra Sa: „întrucât ați făcut unuia dintre acești frați ai Mei prea mici, Mie Mi-ați făcut” (Mt. 25,40).

Astfel, în actul martiric, Hristos Însuși e prezent în martir și Se jertfește împreună cu martirul. Prin aceasta, martirii ne arată credința lor puternică în Învierea lui Iisus și în consecința acesteia – Învierea de obște de la sfârșitul veacurilor – prin legătura lor personală și vie cu Hristos Cel răstignit și înviat Care afirmă: „Eu sunt Învierea și Viața. Cel care crede în Mine, chiar de va muri viu va fi” (In. 11, 25), pe de o parte.

Pe de altă parte, fiica boierului Glogoveanu l-a văzut pe Tudor în copilărie când era scăldat de mama lui, Ana Bondoc, în apa râului Motru și a constatat că acesta avea pe piept un semn din naștere, care semăna cu un spic de grâu copt ajuns la maturitate, iar bătrânul Glogoveanu, văzând și el acest semn, i-a spus pruncului Theodor: „Tudore, tu o să ajungi om mare”. Afirmația bătrânului Glogoveanu pare a fi „în duhul” dreptului Simeon, care profețind, i-a spus Maicii Domnului cu privire la Fiul ei: „Acesta este pus spre căderea și spre ridicarea multora!”, căci și Tudor a fost pus de Domnul spre căderea regimului fanariot și spre ridicarea neamului românesc.

Deși Mântuitorul Se referea la Sine, la propria moarte și la propria Înviere, când rostea următoarele cuvinte: „dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă” (In. 12, 24), totuși în acestea îl regăsim și pe Tudor care afirma: „ceea ce am semănat eu, va răsări grâu curat țării mele”. Aceasta este legătura dintre jertfa „spicului de grâu Tudor” și jertfa desăvârșită a „Pâinii Vieții Hristos”.

În anul „Descătușării” (Î. P. S. Nestor Vornicescu) și al uciderii lui Tudor Vladimirescu (26 spre 27 mai 1821) se împlineau trei sute de ani de la sfârșitul domniei lui Neagoe Basarab din anul 1521. Anul acesta s-au împlinit cinci sute de ani de la trecerea la Domnul a Voievodului Neagoe Basarab, care a fost canonizat de către Biserica Ortodoxă Română în anul 2008 și două sute de ani de la martiriul lui Tudor.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a declarat anul 2021: „An comemorativ al celor adormiți în Domnul”, iar Parlamentul României l-a instituit ca „Anul Tudor Vladimirescu” – „erou al națiunii române”.

De aceea dorim, prin rândurile de față, să-i aducem modesta noastră cinstire, căci s-a jertfit pentru identitatea („aduceți-vă aminte că sunteți părți ale unui neam”, le spunea românilor; iar grecilor: „Ce este comun între daci și greci?”), demnitatea („ne ajunge, fraților, atâta vreme de când lacrămile de pe obrazele noastre nu s-au uscat”), libertatea („lupt numai împotriva abuzurilor care sfâșie patria mea”) și unitatea întregului „norod românesc”.

Urmăm, astfel, îndemnului Sfântului Apostol Pavel, care le scria evreilor: „Aduceți-vă aminte de mai marii voștri…; priviți cu luare aminte cum și-au încheiat viața și urmați-le credința” (13, 7).

În acest context, avocatul Adrian Iscru, pe baza documentelor, a mărturiilor istorice și a fotografiilor existente, a reconstituit steagul Revoluției de la 1821. Originalul, care azi nu mai există, a fost pictat (și ulterior sfințit) la Mănăstirea Antim din București, de călugărul David. Pe steagul prezent la Padeș, în 23 ianuarie 1821, era pictată icoana Sfintei Treimi (în culorile roșu, galben și albastru), încadrată de Sfântul Mare Mucenic Gheorghe (care deși a fost militar, în icoană, are în mână o ramură de finic, simbol al păcii și al diplomației) și de Sfântul Mucenic Teodor Tiron (simbol al luptei, căci ține în mâna dreaptă o suliță), care era ocrotitorul spiritual al lui Tudor Vladimirescu. Sfânta Treime era simbolul și expresia dorinței de unitate a românilor din cele trei Principate. După cum cele trei Persoane ale Sfintei Treimi sunt de o ființă, tot astfel românii din cele trei Principate doreau să fie într-o Unitate. Aceasta reiese și din textul de pe steag (în partea de jos), unde este reprezentată o acvilă cu crucea în cioc – Stema Țării Românești: „Tot norodul românesc pre Tine Te proslăvesc, Troiță de o ființă trimite-mi ajutorință, cu puterea Ta cea mare și în brațul Tău cel tare, nădejde de dreptate acum să am și eu parte” (Gheorghe D. Iscru, Revoluția din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu). Sintagma „Tot norodul românesc” este sinonimă cu aceea a Voievodului Vasile Lupu, pe care o regăsim în prefața Cazaniei lui Varlaam, din 1643: „seminția românească de pretutindenea” (Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2). Când Tudor a ajuns Domn, steagul a devenit Drapelul Țării Românești și a fost resfințit în 15 mai 1821 la Mitropolie (C. D. Aricescu, Revoluția de la 1821).

Conștiința unității de neam o regăsim atât la Tudor, care le spunea moldovenilor: „suntem de un neam și de o lege”, cât și la contemporanii săi de peste munții Carpați, din Ardeal, care auzind despre el, îl așteptau ca pe un izbăvitor: „Se face înștiințare că de către Răsărit s-au ridicat un crăiuț cu numele de Todoraș, întâi cu puțină oaste, dar din zi în zi ea sporește; până acum s-au adunat câteva sute și mii, Dumnezeu o și ajută, că vrea să facă dreptate, și acum îi în Țara Românească, isprăvește lucrul cu boierii și de se va sfârși lucrul bine acolo până în Paști, o da și într-acoace, că un crăiuț o să vină din jos, ca să ne întâmple laolaltă, să facă și aicea dreptate”. De aceea Academicianul Ioan Lupaș afirma: „Nu-i lipsea lui Tudor nici ideea Unirii, nici simțământul legăturii între cele două Țări Românești din Sudul și Răsăritul Carpaților”.

Din cele de mai sus se poate constata că Istoria Bisericii Ortodoxe Române este Istoria Neamului Românesc. Procesul afirmării conștiinței de sine și de unitate națională a valahilor de o parte și de alta a Carpaților s-a împlinit în și prin Biserica neamului, care „a plămădit și promovat cultura” prin școală, manuscrise și tipar (Patriarhul Daniel). Astfel, domnitorii români, clericii ortodocși și cărturarii din toate teritoriile locuite de români pot fi numiți precursori ai „Unirii de bază” de la 1859, sub Domnitorul Alexandru Ioan Cuza și ai „Unirii de vârf” din anul 1918. Tudor Vladimirescu este unul dintre ei, căci prin acțiunile lui și în urma „zaverei” – Revoluției din 1821, Imperiul Otoman a hotărât numirea de domni pământeni (după mai bine de o sută de ani de regim fanariot), iar Proclamația de la Padeș (scrisă la mănăstirea Tismana) și Cererile norodului românesc au constituit modelele pentru prima Constituție românească (scrisă de Tudor în tabăra militară de la Cotroceni, potrivit unei informații din presa engleză a vremii – Acad. Dan Berindei), act fundamental pentru ceea ce avea să fie viitorul Stat Român. Astfel, prin jertfa sa, Tudor a creat condițiile făuririi Statului Român Modern.

Dacă în icoana Sfintei Treimi, de pe steagul cel mare al Revoluției din 1821, Dumnezeu-Tatăl, Atotțiitorul, binecuvântează mișcarea ce avea să urmeze, iar ierarhul Ilarion al Argeșului a fost sfătuitorul și susținătorul lui Tudor înainte și în timpul revoluției și, în fine, dacă un preot cu crucea în mână l-a însoțit pe Tudor la intrarea în București, atunci e în rânduiala firii, ca în an bicentenar, un preot să binecuvânteze – cu o rugăciune liturgică, a Sfintei Treimi, izvorâtă din Noul Testament (Sfântul Apostol Pavel) – rememorarea unui eveniment – ACT MARTIRIC – din Istoria Neamului Românesc: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu–Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toți!” (II Cor. 13,13).

Pr. Marian Sava