Prin întâlnirea dintre preşedinţii Donald Trump şi Klaus Iohannis, România a arătat lumii o altă faţă. Nu aceea de ţară rămasă în urmă, izolată la marginea Europei şi a civilizaţiei, colonie a Uniunii Europene şi a marilor concerne economice şi financiare, sediu al corupţiei generalizate, al sărăciei şi disperării, al analfabetismului şi primitivităţii, al cerşetoriei şi infracţionalităţii – aşa cum este „promovată” în spaţiul public european de unele media din exterior, dar şi din interior, într-o viziune programatic mizerabilistă, în ideea denigrării, minimalizării şi discreditării. România s-a prezentat lumii ca un stat european, solid, în plină evoluţie şi dezvoltare, conştient de sine, de identitatea sa, de rolul crucial pe care îl are de jucat în această arie geopolitică – rol pe care îl asumă cu demnitate, curaj şi responsabilitate –, de potenţialul pe care îl deţine şi pe care vrea să şi-l realizeze pe toate coordonatele existenţei naţionale în concertul internaţional al naţiunilor şi al puterilor. România s-a arătat ca o piesă importantă pe tabla de şah a lumii, ca o putere regională, care ia parte, în mod activ, la proiectarea propriului viitor şi participă la efortul comun de menţinere a echilibrului raportului de forţe pe plan internaţional. Această nouă imagine (care trebuie puternic exploatată şi consolidată) a putut lua prin surprindere o opinie publică neavizată, obişnuită cu o reprezentare aflată la antipod, un public deseori naiv şi uşor manipulabil (şi din cauza propriei ignoranţe, dar şi a mijloacelor diabolice de propagandă angrenate în procesele de dezinformare şi denigrare – tot s-a referit preşedintele Trump, în dialogul cu Jon Karl de la ABC, la „killer networks” şi „fake news”).

Nu puteau să nu ne atragă atenţia, din start, aprecierile măgulitoare ale preşedintelui Trump (”wonderful country”, ”great relationship” etc.) la adresa României şi a relaţiei dintre cele două state – care nu sunt (aşa cum încearcă unii să acrediteze) doar conjuncturale. La asemenea nivel, nu se spune nimic de prisos, nimic prea mult ori prea puţin. Se spune exact ce şi cât trebuie. Dincolo de orice suspiciune de retorică protocolară, de stilistică persuasivă, obişnuite, de altfel, în astfel de ocazii, ni s-a părut atitudinea preşedintelui Donald Trump, deschisă, colocvială, prietenească, proprie relaţiei dintre doi parteneri şi prieteni, care se sprijină unul pe altul în orice situaţie. Într-un punct sensibil al discuţiei, cu referire la Articolul 5 din Carta NATO, confirmarea a venit explicit, fără drept de apel, de la liderul american. Remarcabilă şi prestaţia preşedintelui Iohannis, într-o cheie a demnităţii şi a diplomaţiei de înaltă clasă, lipsită de inhibiţii şi de complexe. Stăpân pe sine, cu un discurs liber, substanţial şi fluent, într-o bună limbă engleză, Klaus Iohannis a avut o atitudine şi o abordare de preşedinte autentic, şi nu improvizat, şi de lider european. De observat, modul de relaţionare empatic dintre cei doi, comunicarea transparentă, firească, dincolo de rigidităţile şi servituţile protocolare, care au format cadrul unor discursuri pline de conţinut şi al unui dialog liber de constrângeri şi artificii, esenţializat.

România se află într-un moment bun al istoriei sale postdecembriste. După aproape trei decenii de tranziţie chinuitoare, de procese şi fenomene contradictorii, de confuzie şi marasm, de distrugere şi reconstrucţie, de lupte politice sterile, de corupţie devastatoare, de drame şi tragedii sociale, după experienţa copleşitoare a unei imagini negative în afara graniţelor, a unui statut critic, de cele mai multe ori, de ţară cu probleme, după toată această dramatică zbatere naţională întru regăsirea identităţii şi căutarea sensului de existenţă şi evoluţie, România scoate, în sfârşit, capul în lume. Şi o face la cel mai înalt nivel, printr-o întâlnire epocală la Casa Albă cu preşedintele celei mai mari puteri a lumii, în cadrul căreia asumă şi confirmă, fără echivoc, statutul şi rolul de partener de încredere şi de aliat solid al SUA şi îşi afirmă obiectivele majore şi liniile de evoluţie în atingerea acestora. Pe pajiştea din Grădina Trandafirilor, din faţa impozantului edificiu de pe vremea lui John Adams şi Thomas Jefferson, în faţa lumii, reprezentată de cele mai importante media de pe toate meridianele, întâlnirea dintre cei doi preşedinţi a deschis o nouă cale în procesul de dezvoltare a ţării şi de consolidare a rolului acesteia pe plan internaţional. Este un moment istoric pe care România trebuie să ştie să-l exploateze, o placă turnantă a istoriei noastre. Urmează „experienţa germană”, vizita preşedintelui Iohannis la Berlin.

Trăim, iată, o ofensivă a diplomaţiei româneşti, construită pe un proiect politic de anvergură internaţională, care începe să ne amintească de secvenţe strălucite din istoria ţării, dominate de figuri precum Carol I, Ionel Brătianu sau Nicolae Titulescu. Dincolo de diferenţele ideologice (dacă mai putem vorbi azi de ideologii în politica autohtonă), de interesele politicianiste şi de lupta pentru putere, clasa politică românească trebuie să aibă luciditatea şi responsabilitatea de a se solidariza în jurul acestui proiect, tradus printr-o ofensivă diplomatică fără precedent, de afirmare a României, după ani lungi de agonie, marginalitate şi mediocritate, în această parte de Europă, în Uniunea Europeană şi în lume. Este un act necesar, o prioritate naţională – alături de continuarea celorlalte procese, între care combaterea corupţiei ocupă un loc capital –, care poate conduce România la un statut de ţară importantă, de putere europeană într-o Europă la a cărei zidire a contribuit, cu resurse şi jertfe imense, secole de-a rândul. Atingerea acestui statut, pe lângă faptul că semnifică împlinirea unui vis naţional, reprezintă şi un act de justiţie istorică.

Sorin Ivan