Tema privind structura anului școlar s-a redus la un soi de concurență între împărțirea în trimestre și împărțirea în semestre. Nu e de mirare; astfel de reduceri la măsurători și decupaje ale formei, cu ignorarea conținutului (dar cu pretenția obiectivării) constituie practică, nu numai la noi. În cazul de față, problema a rămas în câte bucăți să fie tăiat anul școlar și-atât.

Împărțirea anului școlar în semestre a scăzut calitatea învățării?

E de discutat dacă rezultatele promoțiilor de elevi au scăzut din cauza împărțirii anului școlar în semestre.

Și trimestrele, și semestrele își justifică rostul în funcție de ceea ce se petrece înăuntrul lor. Nici semestrele, nici trimestrele nu pot fi definite doar ca timpul în care elevii trebuie să meargă la școală și să stea în clase. Ele înseamnă și curriculum, și planuri-cadru, și programe de învățământ, și evaluare, și condiționări sociale, economice și culturale.

Întoarce spre anii ’50?

Împărțirea anului școlar în două (sau în trei) perioade separate prin vacanțe și întreruperea fiecărei perioade, la rândul ei, prin câte o vacanță scurtă ar semăna cu împărțirea anului școlar în pătrare, practicată sub influență sovietică în perioada 1950-1956.

Este de observat că în aceeași perioadă a anilor ’50 și sub aceeași influență, a fost aplicat și sistemul de notare de la 1 la 5 și că, peste timp, trecerea la împărțirea anului școlar în semestre în 1998 (stabilită în 1997) s-a făcut de asemenea concomitent cu schimbarea și în ceea ce privește notarea: s-a trecut la notare cu 4 trepte, adică prin calificative, ceva aducând cu începutul anilor ’50; aplicarea calificativelor s-a făcut și a rămas la ciclul primar, după ce proiectul fusese să se aplice și la gimnaziu, și la liceu. Motivul pentru care s-au introdus semestre și calificative în anii ’90 probabil a fost acela că a trebuit să se marcheze cumva trecerea la reforma învățământului și atunci s-a recurs la niște semne formale penetrante și rapide, în lipsa unor semne de conținut.

Timpul de școală poate fi crescut numai începând școala mai devreme decât acum?

Împărțirea în trimestre sau în semestre este considerată problema principală a structurii anului școlar, la rândul ei abordată sub dominația complexării că „avem cel mai scurt an școlar”, fără să se mai și enunțe în raport cu ce „avem” un astfel de an școlar. În aceeași manieră, se consideră că pregătirea școlară ar fi mai bună, dacă s-ar face școală mai multă, prin aceasta înțelegându-se mai multe zile de școală. Nu e luat în seamă că școala mai multă și mai bună este dată nu atât de cantitatea zilelor de școală, cât de calitatea conținutului lor.

Structura anului școlar să depindă de nevoile turismului?

Nu este normal ca structura anului școlar să fie stabilită după interesele niciunui domeniu, inclusiv ale turismului, ci este necsar ca școala și alte domenii, inclusiv turismul, să conlucreze, să țină seama de nevoi și de specific în mod reciproc.

Totodată, este de ținut seama de schimbări climatice, inclusiv pentru că este de actualitate educația în acest sens, observându-se că vara se lungește simțitor în septembrie și așa cum e justă nevoia de evitare a caniculei prezente încă din iunie, și căldurile din septembrie sunt de trecut altfel decât stând în bănci, în clase.

Vacanțele urmează numai sărbătorile sau și dozarea efortului?

Școlii românești dintotdeauna îi este specifică împărțirea anului școlar în funcție de marile sărbători ale Crăciunului și ale Paștelui. Regimul comunist a făcut din păstrarea în structura anului școlar a vacanțelor de Crăciun și de Paște, numindu-le vacanța de iarnă și vacanța de primăvară, unul dintre acele semne cultivate și în alte domenii drept dovezi de continuitate, tradiție păstrată etc. În vorbirea curentă, a familiilor, ca și a claselor și cancelariilor, vacanțelor așa li se și spunea, vacanța de Crăciun și vacanța de Paște, de iarnă și de primăvară fiind numite doar la televizor și în acte. Dincolo de vorbirea și de atitudinea oficializate, în zilele de Paște, chiar dacă nu cădeau în vacanță și erau zile lucrătoare, adia și în școală un aer de sărbătoare.

Tot de-a lungul istoriei școlii românești, vacanța de vară a ținut mereu chiar cât toată vara, nu din nevoi ale muncilor agricole, ci datorită rostului resimțit și folosit al unui trai al copiilor debarasat de restrângeri și griji. S-a adăugat, pe măsura creșterii accesului la civilizație și la confort, folosirea vacanței de vară în scop educațional și în scop terapeutic.

Între vacanțe și segmente de an școlar s-a statornicit o consonanță, fiind urmărită și o anumită dozare a efortului: după cea mai lungă și cea mai fără griji vacanță, de vară, cea mai lungă perioadă a anului școlar, urmată de o vacanță consistentă și după ea, o perioadă de școală mai scurtă, dar nu mult mai scurtă decât cea anterioară, apoi, o vacanță chiar scurtă, urmată de cel mai scurt segment din anul școlar, atât cât să fie suportabil un final de an în pragul verii.

Școală altfel, săptămână verde, tot în bănci?

În structura anului școlar există o săptămână de „școală altfel”, apare și o „săptămână verde”, apreciabile măcar pentru că înseamnă ieșire din rutină, ieșire care e dorită, place și prinde la copii. Părerea de rău că durează numai câte o săptămână este implicită. Ce-ar fi dacă săptămânile acestea nu ar fi delimitare între ele și s-ar contopi, ocupând o perioadă din anul școlar care să înceapă la 1 iunie și să se întindă până la 15 iunie, ba poate să și treacă în vacanța de vară?