La sfârșitul lunii august mă aflam invitat la Chișinău. Ce loc mai potrivit îmi puteam imagina pentru a marca sărbătoarea limbii române? Acolo unde limba română a trebuit mereu să facă față unor forțe adverse. De la Ylia Prigogine (laureat Nobel în chimie) am învățat că un sistem are o șansă în plus de a dobândi o stare superioară atunci când întâmpină o rezistență. „Tot răul spre bine”, cum aflăm și din înțelepciunea populară. După o vizită în piața cen­trală din Chișinău, te vezi copleșit de dulceața moldo­venească a limbii române.
Românii de la stânga Prutului au simțit tot timpul că limba română este marca identității lor, deci mult mai mult decât un simplu mijloc de comunicare, au putut înțelege, privind și întreaga lor istorie, că limba română contează pentru ei nu numai și nu în primul rând prin funcția ei utilitară, instrumentală, ci prin valoarea ei istorică, națională, culturală.
Dar la dreapta Prutului ce s-a întâmplat? Aici, în absența forțelor adverse de la stânga Prutului, atenția este reținută de un fenomen care, într-o măsură mai mică sau mai mare, afectează probabil orice limbă. Avem în vedere incapacitatea masei vorbitorilor de a avea acces la complexitatea crescândă a limbii lor, la bogăția ei de subtilități și nuanțe fonetice, fonologice, morfologice, sintactice, semantice, prozodice, etimologice, la metabolismul ei cu alte idiomuri, cu alte compartimente ale diferitelor competențe umane, de la cele logice și psihologice la cele sociale și artistice.
În particular, noi, cei care ne-am născut și am crescut în și cu limba română, pentru care această limbă ne oferă modul optim de a ne exprima, de a ne identifica, noi, cei pentru care nevoia de limba română este la fel de fundamentală ca nevoia de supraviețuire, simțim că această limbă a atins un nivel de complexitate, de subtilitate inaccesibil masei vorbitorilor ei. Mai mult, capcanele, sur­prizele, spectacolele culturale și intelectuale pe care le oferă ea par a fi fără sfârșit. Numai o elită intelec­tuală are acces la aceste bogății, dar nici această elită nu se bucură de întreaga comoară pe care limba română o ascunde. Da, acesta este cuvântul: bijuteriile lingvistice se ascund, pretind un efort intelectual pentru a ajunge la ele, un nivel cultural pe care puțini îl ating.
Admițând că decalajul la care ne-am referit, dintre aspectul elitar și cel popular al limbii române, este inevitabil, trebuie să observăm totuși că amploarea acestui decalaj ar fi putut fi considerabil redusă dacă nu se comiteau greșeli grave în educație. Cu ce fel de limbă română se întâlnește un copil la el acasă? Dar la școală? Standardizarea excesivă a vocabularului, sărăcia sa, stereotipia exprimărilor, folosirea exagerată a abrevierilor, evitarea în educație a stărilor, atitudinilor interogative, de căutare, de îndoială, de mirare, de nedu­merire, de contemplare, de extaz, de disponibilitate la glumă, humor și ironie, inclusiv autoironie, de transgresare a unei viziuni binare, în termeni de da sau nu, de stimulare a imaginației și visului se reflectă nemijlocit în sărăcia practicii vorbirii și scrierii. Modul în care vorbim și scriem în limba română ne trădează în bună măsură relația noastră cu logica, gradul de ordine care există în mintea noastră, relația noastră cu morala, cu adevărul, cu frumosul. Toate aceste implicații ale însușirii limbii române ar trebui să fie în atenția educatorilor. Orice educator, indiferent de nivel și de specialitate, are și o răs­pun­dere relativă la însușirea limbii române; deci ea nu este numai a profesorului de limba și literatura ro­mână, ci a tuturor învățătorilor și profesorilor, de la grădiniță până la universitate.
O dramă a limbii române este faptul că tocmai manifestările ei cele mai grandioase nu pot fi arătate lumii. Iată trei exemple: Eminescu, Arghezi, Ion Barbu. Creația și comunicarea, două deziderate naturale atunci când sunt considerate separat, se dovedesc uneori incompatibile. Trei creatori care au îmbogățit în mod substanțial limba română au contribuit chiar prin aceasta la imposibilitatea de a-i scoate din limba română, pentru a-i arăta lumii. Mereu trebuie să ne amintim ce se pierde când ceva se câștigă.
Tensiunea dintre cercetare și creație, pe de o parte, și comunicare cu lumea, pe de altă parte, se manifestă puternic și la alte două provocări majore la adresa limbii române. Acestea vin din două direcții aparent foarte diferite, dar care de fapt sunt strâns legate: internetul și limba engleză. Amândouă sunt organic asociate cu procesele de globalizare, deci ating nu numai limba română, ci toate limbile care nu sunt de circulație internațională, iar în momentul de față singura limbă care s-a impus la nivel internațional, deci în toate întâlnirile științifice internaționale, este engleza (cu excepțiile de rigoare, pe care nu le discutăm aici).
Pentru a se înțelege amploarea și gravitatea problemei, trebuie să ținem seama de un fapt deseori neglijat: globalizarea nu se referă numai la economie, finanțe, politică, informație și comunicare; ea include în mod esențial și cunoașterea, cercetarea, creația de orice fel, întreaga cultură. În unele domenii într-o măsură mai mare, în altele într-o măsură mai mică, dar chiar în acestea deloc neglijabilă, globalizarea se manifestă în toate etapele muncii intelectuale. Am crezut că engleza e numai pentru comunicare cu lumea, rămânând ca elaborarea creatoare să se desfășoare exclusiv sub umbrela limbii noastre materne. Dar după o practică mai îndelungată a englezei vorbite și scrise, pentru a ne documenta, pentru a ține pasul cu progresele domeniului nostru de interes, pentru a interacționa cu lumea și pentru a ne afirma în lume, simțim cum treptat engleza devine o parte a modului nostru de a gândi și ne trezim întrebându-ne: Oare cum s-ar spune în românește cutare lucru din engleză (după ce mai tot timpul preocuparea noastră era opusă: cum să exprimăm în engleză cutare expresie românească)? Comunicările științifice în limba română, în domenii ca matematică, informatică, fizică, chimie, biologie, economie și atâtea altele, dar și didactica acestor domenii par tot mai mult elaborate într-un idiom hibrid, un fel de romgleză, care „strică” și româna, și engleza și despre care este greu de spus unde va duce. Tot felul de cuvinte englezești devin peste noapte românești. Cine poate contesta cuvântul românesc laptop? Dar facebook? Cu internet și cu feedback ne-am obișnuit de mult. Și nu e vorba numai de vocabular. Un singur exemplu: tendința tot mai accentuată de a face verbe din substantive (a dializa pentru „a face dializă”) este și ea stimulată de limba engleză, unde cumularea funcțiilor nominale și verbale este la ea acasă. Ne aflăm în prezența unei probleme de strategie lingvistică. Pe de o parte, trebuie să ieșim din limba română, pentru ca să fim în legătură cu lumea; pe de altă parte, după fiecare aventură globală trebuie să ne întoarcem în limba română, s-o îmbogățim cu experiența ultimei ieșiri din ea. La bani mărunți, asta înseamnă o dinamică permanentă, un metabolism fără precedent al limbii române cu celelalte idiomuri și, în mod special, cu engleza; dar și un metabolism cu întreaga cultură, în cadrul căruia frontierele dintre discipline aproape că dispar.
Dacă mai luăm în considerare și procesul tot mai intens de a­mes­tec de populații, având drept ur­mare faptul că tot mai mulți români se află într-un context lingvistic în care altă limbă este dominantă (din cele aproximativ 30 de milioane de vorbitori de limba română existenți în lume, cam o treime se află în afara României) și tot mai mulți străini vin în România pentru perioade lungi, în care deprind o limbă română, care merită și ea atenție, ne dăm seama de complexitatea problemei. Sanda Golopentia, profesor la Brown University (USA), a publicat în urmă cu vreo zece ani cartea Româna globală (Fundația Secolul 21, București), în care analizează limba română vorbită de românii din afara României, iar acum continuă această cercetare într-un studiu aflat sub tipar în revista de la Iași Philologica Yasensia.
Româna învățată ca limbă străină este și ea un fenomen foarte interesant și trebuie să mărturisesc interesul unor observații venite din partea unor universitari care, având altă limbă maternă, s-au apropiat de limba română cu un ochi proaspăt. Nu pot uita întrebarea profesorului Barron Brainerd, de la Universitatea din Toronto (Canada), care a studiat sistemul numelor de numere în limba română: „De ce acordați în limba română un statut special numărului 19?” Văzând perplexitatea mea, mi-a explicat la ce anume se referă: de la 1 până la 19 nu se folosește prepoziția de: un măr, două mere… 19 mere, dar 20 de mere, 21 de mere etc. Aflându-mă în interiorul limbii române, acest fapt îmi trecuse neobservat și am constatat același lucru și la alți vorbitori nativi ai românei. Înțelegem astfel mai bine de ce unii mari romaniști au fost germani.
Mai rămâne să ne referim la internet și la telefonul mobil. Nu cumva acestea au devenit modul cel mai frecvent de folosire a limbii române? Am pornit a le considera simple instrumente, proteze ca oricare altele; ochelarii, bastonul etc. Treptat însă ne-am dat seama că aceste proteze devin un adevărat cui al lui Pepelea, ele se insinuează în identitatea noastră și devin parte a mentalului nostru, a comportamentului nostru, nu ne mai putem despărți de ele nici pentru perioade scurte de timp. Problema este: o facem mai degrabă în scopuri anodine sau în primul rând pentru a ne manifesta ca ființe ale societății globale? Atâta propagandă s-a făcut împotriva globalizării, încât mă simt nevoit să-i invit pe cititori să facă efortul necesar pentru a înțelege că globalizarea de toate felurile nu este o opțiune, ci o condiție inevitabilă a lumii în care trăim. Nu i-am acordat atenție în educație, pregătirea noilor generații pentru a trăi în mod normal într-o lume globalizată nu beneficiază de atenția cuvenită. Pentru foarte mulți oameni, internetul a apărut prea devreme, deoarece nu li s-a format nevoia de comunicare cu lumea, nevoia de a intra în legătură cu potențialele ființe umane cu care au interese comune, identitatea culturală, națională este insuficient pregătită pentru înțelegerea alterității, pentru nevoia de a comunica, de a conviețui cu ea. De aici până la conflicte de tot felul nu-i decât un pas.
Am simțit nevoia acestor reflecții ca o continuare și ca o completare la cele prezentate la Chișinău, la 3 septembrie 2013, sub titlul Limba română, între infern și paradis. Cât de important este să înțelegem că limba română nu se dezvoltă într-o seră în care controlăm totul, ea se schimbă sub acțiunea unor influențe atât de variate, încât este imposibil să-i anticipăm evoluția. Dar putem, printr-o inteligentă și realistă acțiune culturală, cu accent pe latura educațională, să reducem, dacă nu să anihilăm, efectul nociv al numeroaselor agresiuni care au loc sub ochii noștri la adresa limbii române.