Intrarea în vigoare (la 1 noiembrie 1993) a Tratatului de la Maastricht privind Uniunea Europeană (UE) a marcat o nouă etapă în dezvoltarea construcției europene, afirmată ca o cooperare voluntară instituționalizată între state de pe continent, menită a le apropia și intensifica conlucrarea, fără a se ajunge însă la fuzionare. Finalitatea procesului de integrare europeană instituit prin constituirea Comunității Europene rămâne ambiguă, promotorii federalizării sperând a se ajunge la „Statele Unite ale Europei“, în timp ce noii „suveraniști“ urmăresc cel mult raționalizarea relațiilor dintre membrii săi pentru a se evita noi conflicte și a favoriza cooperarea economică, într-un ve­­ritabil „club al națiunilor“. Ca forma cea mai integrată de până acum (din 1 decembrie 2009, prin Tratatul de la Lisabona, dobândind și personalitate juridică proprie) a acestui proces, UE este o structură originală prin instituțiile sale în parte federale, drepturile care o caracterizează (statul de drept și dreptul unional-european, cu efect direct și prioritar în aplicarea dreptului intern), comunitatea de valori pe care o reprezintă și identitatea culturală ce o definește.

1. Lipsită mai întotdeauna de resurse bugetare suficiente, Europa, fiică a Dreptului, s-a întemeiat și se dezvoltă sprijinin­du-se mai ales pe drept și justiție. Creată în urmă cu 32 de ani prin Tratatul din 7 februarie 1991, semnat la Maastricht (intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993), în continuarea Comunității Economice, fondată prin Tratatul de la Roma din 1957, Uniunea Europeană a apărut și sub dimensiunea sa politică, iar prin Tratatul de la Lisabona, intrat în vigoare la 1 de­cembrie 2009, a dobândit personalitate juridică (art. 47 din Tratatul privind UE).

Într-adevăr, Uniunea Europeană, așa cum o cunoaștem, este, înainte de toate, o construcție juridică. Instituțiile sale și-au elaborat și pus în aplicare politicile comunitare sprijinindu-se pe tratatele fondatoare și căutând ca prevederile acestora să fie cât mai deplin aplicate, în litera și spiritul lor. Intruziunea și reflexele juridice ale dreptului unional-european se pot constata în ansamblul activităților statelor membre. Instituțiile de la Bruxelles veghează ca libera circulație a persoanelor, bunurilor, serviciilor sau a capitalurilor să fie neîngrădite și caută să condamne măsurile cu efect echivalent. Uniunea Europeană nu s-a născut ­dintr-un război de independență, nu este efectul cuceririi puterii ori ocupării de teritorii. Nu este nici rezultatul adeziunii tuturor la aceeași cauză. Aceasta este și rămâne prin definiție o formulă născută din nevoia lărgirii și consolidării pieței, precum și o rezultantă a acțiunii juridice. Pentru a evoca cel mai nimerit rolul dreptului în construcția europeană putem invoca mai ales fenomenul de Europeanization through law. Prin regulamentele, directivele, deciziile ori jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (în continuare CJUE, Curtea sau Curtea de la Luxemburg) s-au modificat substanțial cadrul juridic și sectoare întregi de activitate în statele membre. Fără poliție, ar­mată, resurse bugetare majore, comparabile cu cele ale multora din statele membre, Uniunea Europeană s-a impus prin Drept. Ea este expresia majoră a victoriei și puterii Dreptului de a conduce Economia și Politica. Subordonarea juridicului de către politic tinde să devină o amintire. Dacă secolul al XX-lea a fost, prin excelență, unul politic, urmând unui mare veac juridic, poate cel mai mare pe care l-a cunoscut Lumea și Europa în această privință, ce va fi secolul al XXI-lea din această perspectivă?

În câteva cuvinte, e posibil ca viitoarea sută de ani să fie marcată juridic de noul drept comun, ca manifestare a ex­pansionismului științei dreptului, pe cale a recuceri lumea, odată cu codificările savante mondiale și regionale, deja inițiate și aflate în curs de manifestare. Dar cum s-a ajuns aici, în context european reprezintă obiectul poate al celei mai importante lecții de drept de la inventarea dreptului roman încoace. Și una, din păcate, la care noi, românii, am asistat pasiv, fără a putea înțelege măcar și cu atât mai puțin a o scrie. Rândurile de față se doresc a încerca a-i întrevedea câteva perspective și dacă nu a o clarifica, cel puțin să o pună în discuție.

2. Colaborarea economică, integrarea politică și dezvoltarea de instituții centrale au făcut să emeargă un nou drept co­munitar, format, deopotrivă, din tratatele constitutive, încheiate între statele membre („l’acquis communautaire“, un soclu comun de drepturi și obligații ce leagă ansamblul statelor Uniunii și care trebuie acceptat ca atare de noii aderenți), legislația adoptată de Consiliu în colaborare cu Parlamentul European (codecizie), precum și regulamentele și directivele propuse de Comisia Europeană (executiv) și adoptate de Consiliu și Parlament. Dacă acestea constituie izvoarele normative, formale pentru dreptul comunitar (unional-european), jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene are un rol la fel de important și unic în felul său. Jurisdicția a luat naștere în 1958 în urma fuziunii între curțile CECA, a CEE și a Euroatom; judecătorii săi sunt selecționați pentru mandate reînnoibile de 6 ani, prin acord comun al guvernelor statelor membre. În teorie, toate statele trebuie să aprobe toate nominalizările, dar în practică, cum e prevăzut câte un judecător pentru fiecare țară, cea mai mare parte a guvernelor naționale își promovează candidatul lor și îi acceptă automat pe cei ai celorlalți membri.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene are ca misiune definitorie interpretarea dreptului UE în cauzele în care statele membre și/ori instituțiile comunitare nu se pun de acord asupra semnificației, amplorii ori aplicării sale. Ea trebuie să tranșeze, de asemenea, chestiunile prejudiciale, trimise spre dezlegare de tribunalele naționale vizând buna interpretare a reglementărilor comunitare. Curtea are autoritatea de a supraveghea instituțiile europene și pe cele ale statelor membre spre a asigura respectarea legii comunitare. În deciziile sale (care nu sunt supuse niciunei căi de atac) Curtea de la Luxemburg trebuie să țină seama de tratatele încheiate la care au aderat statele membre și de legislația adoptată de instituțiile europene; se au în vedere, de asemenea, izvoarele de drept nescrise, precum principiile general acceptate partajate de toți membrii, precum și cutumele juridice. Sunt incluse în acest mod exigențele statului de drept, respectul dreptului public internațional și drepturile fundamentale.

Dotată inițial cu competențe limitate, Curtea și le-a redefinit și amplificat așa încât a ajuns vârful de lance al dreptului unional-european și un vector important al integrării europene. În 1963, în ceea ce avea să devină una dintre cele mai importante hotărâri ale sale de până acum, instanța UE a decis că dreptul comunitar e direct aplicabil pe teritoriile statelor membre fără ca o transpunere să fie necesară la nivel local (hotărârea din cauza Van Gend en Loos v Nederlandse Administratie der Belastingen). Într-o altă jurisprudență decisivă, din 1964 (Costa v ENEL), s-a statuat primatul (prioritatea) dreptului UE asupra celui național; ca urmare, acționând precum o curte constituțională și exercitând o acțiune apropiată controlului jurisdicțional, CJUE statuează că legile naționale incompatibile cu dreptul UE pot fi considerate ca inaplicabile. Ea ordonă tuturor tribunalelor țărilor membre să pună în aplicare o atare decizie, înlăturând orice dispoziție de drept intern ce ar veni în conflict cu regulile comunitare. Curtea ghidează astfel instituțiile europene și statele membre în privința interpretării dreptului UE adoptând și impunând printre altele regula potrivit căreia legile naționale, chiar și cele care precedă Uniunea, trebuie să fie interpretate în coerență cu dreptul comunitar, mai degrabă decât a intra în conflict cu prevederile sale.

Din punctul de vedere al poziționărilor oficiale și considerentelor teoretice, jurisprudențele respective, prin care se acordau dreptului comunitar o aplicabilitate imediată pe teritoriile țărilor membre și o poziție de superioritate față de dreptul național, au fost inițial viu criticate. Cu timpul totuși, instanțele jurisdicționale naționale au sfârșit prin a adera la o atare doctrină. Integrarea lor progresivă, uneori contestată, alteori condiționată, a revoluționat cu adevărat dreptul comunitar. Acesta a permis ca el să devină operant la nivel național și să confere reclamanților un drept de observare asupra aplicării sale efective de către stat. De atunci resortisanții UE pot invoca dreptul său în instanțele judiciare naționale atunci când sunt în conflict unul cu alții ori cu instituțiile propriului lor stat. Aplicarea dreptului UE de instanțele naționale a devenit atât de sistematică și de evidentă încât s-a ajuns a constitui un loc comun a afirma că fiecare dintre ele e și o curte de justiție, un judecător european în sensul în care aplică și interpretează (și, deci, fasonează) dreptul comunitar. Faptul că tribunalele naționale veghează asupra dreptului european garantează statul de drept în Uniune și respectarea obligațiilor legate de legislația unional-­europeană de guvernele naționale. Totuși, angajarea tribunalelor interne în interpretarea și aplicarea dreptului UE generează adesea vii tensiuni, mai ales atunci când reglementările interne nu corespund sau chiar contrazic normativitatea unional-europeană. Se afirmă, în acest context, că, de facto, chiar dacă nu e (încă) și de jure cazul, Uniunea Europeană și-a pierdut caracterul său original de instituție internațională pentru a deveni un stat cvasi-federal, dotat cu o constituție cvasi-federală (dreptul unional-european), căruia toate statele membre îi sunt supuse. O altă consecință a acestor evoluții e faptul că dreptul național s-a europenizat. Dacă cercetătorii mai au unele păreri diferite în privința modului de măsurare a acestui proces, după unele estimări cel puțin un procent între 15 la 45% din legislația națională a statelor membre ar fi în prezent de sorginte și influențată major de dreptul UE. Această dependență e perceptibilă din 1992; cu 22.445 de regulamente europene, 1.675 de directive, 1.198 de acorduri și protocoale, 185 de recomandări ale Comisiei și Consiliului, dreptul UE a devenit cel mai mare izvor de creație juridică, întrucât 54% din noile legi franceze, de exemplu, provin de la Bruxelles. Se apreciază astăzi că, pentru a încorpora dreptul UE în ordinea juridică națională noile țări membre trebuie să adopte 100.000 de pagini de texte legislative. La fel și numărul de cauze pe rolul CJUE crește – ea soluționează 1.500 pe an – în condițiile în care e vorba de a fixa nu numai norme ce contribuie la constituirea unei noi ordini juridice, ci și de cuprindere a noi domenii de reglementare, precum mediul și clima, dreptul social sau drepturile omului. ­Curtea de la Luxemburg tinde să integreze prin jurisprudența sa în dreptul comunitar exigențele Cartei drepturilor fundamentale a UE, Convenției (europene) pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și noile norme și tradiții europene.

3. Asemenea evoluții preponderent sub impulsul și influența jurisprudenței au transformat dreptul în profunzime. Tratatele fondatoare ale ansamblului co­munitar erau concepute pentru a instaura și dezvolta o colaborare economică, dar modul în care prevederile lor au fost interpretate le-au modificat radical și conferit finalități majore complementare celor inițiale. Dezbaterile privesc ceea ce ele semnificau, ceea ce guvernau și ceea ce autorizau, opunând actori apărând proiecte și interese diferite. Unii dintre ei doresc intensificarea instituționalizării Europei și lărgirea puterilor sale, alții a le stopa, limita. Și chiar dacă toți folosesc un limbaj politic, instrumentele lor, la care recurg și prin care acționează, sunt juridice. Ele facilitează crearea unui sistem juridic european care, născut din tratate internaționale și drept scris (adoptat de Parlament și Consiliul UE) e făcut obligatoriu pentru puterile (statele) suverane, vine să penetreze în spațiile naționale și să depindă în mare măsură de jurisprudență. Această difuzare și jurisprudența care o face posibilă erau produsul cererilor de reparare ale europenilor. Ca urmare, aceste cereri au alimentat munca jurisdicțiilor europene și naționale și le-au permis să verifice conformitatea cu dreptul comunitar și să introducă noi norme. Amestec între tradițiile continentale și cele de common law, între dreptul internațional și dreptul național, noua ordine juridică europeană apare ca o creație stranie care se derobează de orice genealogie ori traiectorie clare.

Cercetătorii problemei au opinii di­vergente în privința cauzelor acestor transformări, în primul rând a trecerii de la internațional la național, de la legislație la jurisprudență. Unii consideră că puterile dobândite de CJUE nu erau prevăzute în tratatele fondatoare; ele ar fi fructul unei viziuni împărtășite de un grup de avocați care lucrau în instituțiile europene și de judecătorii CJUE. Începând din anii 1970, aceștia au promovat cu fervoare integrarea europeană. Căutând să acopere lacunele importante ale tratatelor de la Roma din 1957, au ajuns să pună la punct un mecanism suficient pentru a constrânge guvernele naționale să le respecte, sprijinindu-se pe acțiunea cetățenilor lor. Dacă CE și CJUE au făcut o folosire strategică din controlul jurisdicțional pentru a-și lărgi competențele (puterile) și a accelera integrarea europeană, nu știm însă pentru ce tribunalele naționale au colaborat în acest sens. Aderând la interpretarea CJUE, ele au jucat un rol politic și social important în avansul integrării. Un număr important de istorici sugerează că transformarea dreptului comunitar în drept superior, aproape constituțional nu era prevăzută inițial, în timp ce alții afirmă că tratatele fondatoare conțineau deja în germene o atare orientare. Potrivit acestei interpretări, mai degrabă de a fi constrânse, guvernele naționale aprobaseră intensificarea puterilor UE, fie întrucât aceasta le era favorabilă, fie deoarece le era din punct de vedere politic prea costisitor să-i reziste. În pofida acestor dezacorduri, cea mai mare parte a analiștilor conchide că chestiuni structurale mai degrabă decât dreptul pozitiv au permis realizarea acestui proces. Altfel spus, dreptul comunitar (unional-european) nu a fost legitimat printr-o declarație de principii ori semnarea de tratate, ci printr-un dispozitiv practic propus de CJUE și care permite să-l invoce pentru a proteja propriile-i interese și scopuri. Dreptul care a rezultat din acest mod era astfel, deopotrivă, național și internațional, scris și oral, bazat pe legislație și pe jurisprudență. Perceput ca un sistem ce favorizează „integrarea prin drept“, el a transformat puțin câte puțin ceea ce a început ca o organizație internațională într-un cvasistat dotat cu o cvasiconstituție. Date fiind aceste caracteristici, unii istorici compară dreptul UE cu un sistem de exploatare informatică. Precum un Windows, dreptul comunitar operează în arrière-plan; mulți îi ignoră poate importanța și efectele, dar el nu rămâne mai puțin omniprezent și extrem de puternic.

4. Așadar, potrivit formulei (lansată încă din 1972!) a lui P. Pescatore, dreptul rezultat din integrare e unul „fuzional și unitar“ cu un versant structural întemeiat pe o „reamenajare subtilă a suveranităților naționale“ prin limitarea, transferul și redistribuirea competențelor suverane într-un ansamblu ce depășește statele membre, dar, de asemenea, cu un versant normativ prin instituirea unei comunități de drept „fondată pe carta constituțională de bază care este tratatul“. Curtea de la Luxemburg, al cărei activism nu mai are nevoie să fie demonstrat, a protejat natura și specificitatea Uniunii și a dreptului său, de orice atingere ce ar pune în pericol baza ordinii juridice de integrare. Această atitudine a Curții este perfect ilustrată de poziția adoptată în avizul 2/13 din 18 decembrie 2014, prin care se degajă caracteristicile specifice și esențiale ale Uniunii și ale dreptului său, respectiv primatul asupra drepturilor interne, efectul direct, autonomia (dreptului UE), care îi permite asigurarea statutului său de drept comun și de a defini identitatea Uniunii Europene „fondată pe logica integrării“. Din cauza influenței și implicațiilor la nivel național ale acestei integrări europene asistăm la o revoluție mai mult tăcută, dar profundă, deopotrivă juridică și jurisdicțională, cu atât mai mult cu cât această articulare a ordinilor juridice și jurisdicționale nu s-a putut face fără emergența de rezistențe, de divergențe, chiar de conflicte, traduse prin limitări și contra-limitări reciproce.

Din faptul particularității funcției de salvare a integrității ordinii juridice constituționale a jurisdicțiilor constituționale naționale, integrarea europeană a putut să apară și ca o relativizare, nu numai a suveranității statelor, ci și a constituției, fie că e vorba de supremația ori de singularitatea sa.

5. Uniunea Europeană de azi e fondată pe o comunitate de valori precizate în tratatele sale constitutive: respectul demnității umane, libertatea, democrația, egalitatea, statul de drept și respectarea drepturilor omului. Ele sunt comune celor 27 de state membre într-o societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranță, justiție, solidaritate și egalitate între femei și bărbați. Desigur, diferite țări asociate sunt purtătoare de identități și istorii naționale specifice și această „Europă a valorilor“ nu conduce la abolirea specificităților și tradițiilor fiecăreia dintre ele. De altfel, o serie de anchete sociologice desfășurate periodic din 1981 la nivelul continentului (European Values Surveys) converg spre afirmarea a patru cercuri în cadrul Europei valorilor corespunzătoare la preferințele colective mai mult sau mai puțin marcate în jurul cărora converg grupuri de state. Fără îndoială, statul național rămâne cadrul de referință politică esențială pentru cea mai mare parte dintre europeni. Nu în ultimul rând, este din ce în ce mai mult de domeniul evidenței că se poate vorbi de un soclu de valori europene, care adună o parte a Europei și constituie fundamentul unei identități politice comune și aceasta în pofida specificității uneia sau alteia dintre ele legată de politicile naționale.

După antichitatea greacă, apoi romană, Europa a devenit o realitate istorică obiectivă cristalizată în jurul unui anumit număr de elemente/repere precum biserica și feudalitatea cu locurile lor – curtea, orașul, ordinile religioase, universitățile din Bologna, Praga, Oxford ori Paris – care dau o unitate culturii europene. Dar, în același timp, exista în centrul acestei identități europene o dualitate între afirmarea unei culturi comune și fragmentarea politică evidentă aferentă. O atare situație se regăsește în fiecare etapă a procesului de formare a „spiritului european“. Pe de o parte, elementul de comunitate care conferă un cadru unificator Europei. Renașterea și Reforma, revoluția științifică, arta clasică, Republica literelor, apoi cea a luminilor ș.a., sunt exemple edificatoare. În acest sens trebuie înțeleasă afirmația lui Montesquieu cum că Europa e o „națiune compusă din mai multe“. Pe de alta, aspectul de „particularitate“ dat de crearea națiunilor în Franța și Belgia, revoluțiile naționale de la 1830 și 1848, unificările germană, română și italiană etc. Respectiva pluralitate națională a creat o concurență ce s-a aflat în centrul dinamicii istoriei continentale, de la divizarea imperiului lui Carol cel Mare fiecare rege francez voind să fie „împărat în propriul regat“. Europa a inventat un model politic, cel al statului-națiune care se substituie celui al cetății (căreia Atena i-a furnizat modelul) și al imperiului (structurat de Roma). Această concurență a putut îmbrăca forme diverse: de la emulația fundamentului dinamismului european până la rivalitatea și conflictul care explică tragedia războaielor ce i-au marcat istoria. De aceea, mulți autori consideră că tocmai în această legătură între cele două componente (unitate culturală și particularități naționale) se găsește unul dintre elementele majore ale răspunsului pe care UE îl poate oferi la dilema identității în contextul unei lumi globalizate. Construcția continentală relevă în mod necesar un caracter intermediar: ea trebuie să accepte din punct de vedere economic și uman să fie, deopotrivă, parte a unui tot globalizat și să fie compusă din state-naționale ce își conservă, și chiar cultivă, identități separate. Prin urmare, vocația specifică a Europei îi dictează identitatea și invers; ea constă tocmai în a găsi calea de mijloc între global și local, între diluare și replierea asupra si­nelui, a evita pe cât posibil o confruntare brutală între o interdependență globală frenetică și o izolare limitată, xenofobă și în orice caz sterilă. Dincolo de atașamentul față de pacea și securitatea internațională, care constituie matricea identității comunitare, rămâne, desigur, problema construirii unui profil propriu la nivelul reprezentărilor și realităților sensibile. Acordarea Premiului Nobel pentru pace în 2012 Uniunii Europene certifică, o dată în plus, vocația sa pașnică intrinsecă. La nivel mondial, reconcilierea franco-germană sub auspiciile construcției europene a dobândit un caracter de exemplaritate și nu poate fi asimilată unei simple apropieri conjuncturale; desigur, unele tensiuni mai persistă, precum cele promovate de naționaliști ungari, care nu s-au împăcat definitiv cu consecințele tratatelor de pace din 1919-1920, dar și în privința lor se manifestă virtuțile UE. Nu încape apoi îndoială că identitatea națională constituie principala formă de atașament colectiv, cea care îi separă pe „ei“ de „noi“. Cu toate acestea, studierea valorilor comune, aspirațiile de soft power, caracteristicile occidentale și aspectele comunitare fac posibilă desprinderea liniilor unei identități europene, în mare parte de natură culturală.

6. În urmă cu trei decenii, atunci când Tratatul de la Maastricht era pe cale de a fi adoptat (și prin a cărui intrare în vigoare, la 1 noiembrie 1993, s-a instituit Uniunea Europeană), istoricul francez Jacques Le Goff considera absolut necesar a se oferi construcției europene „o ancorare în afectivitate“, precum cetățenia. El da ca exemplu în acest sens Imperiul Roman în care fiecare se putea simți deopotrivă cetățean roman și „grec, evreu ori numid“. Ducând mai departe o atare logică, filosoful german Jürgen Habermas, tot în anii 1990, pleda pentru emergența unui „pa­­triotism constituțional“ întemeiat pe practica democratică și civică, precum și pe principii constituționale cu vocație universală mai mult decât pe un sentiment de apartenență la același grup ori o aceeași entitate culturală. Într-o asemenea perspectivă postnațională, națiunile nu trebuiau să dispară, ci să se insereze într-o comunitate cetățenească mai largă, fondată pe valori democratice și liberale pașnice. Acest soclu ar fi servit astfel drept cadru pentru afirmarea unui spațiu public european menit să asigure participarea democratică a cetățenilor. Odată cu eșuarea însă a proiectului unui tratat constituțional în 2004-2005, ideea a cunoscut în sine adaptări corespunzătoare și este pusă astăzi, mai mult sau mai puțin, sub semnul întrebării. Așa, de pildă, în Franța filosoful Jean-Marc Ferry apăra, la ­rându-i, o formă de „patriotism constituțional“ față de tratatele europene în general, cu operabilitate directă în raport cu cele două în vigoare din 2009, sprijinit pe repere valorice precum solidaritatea și nediscriminarea. Mai degrabă decât un „federalism supranațional“ indus de poziționarea lui Habermas, Ferry promova un fel de „cosmopolitism procesual“ cu trimiteri evidente la cel pașnic formulat în celebrul opus al Proiectului păcii eterne al lui Im. Kant (din 1795). Alții, precum Umberto Eco și Paul Ricœur, au avansat o veritabilă dimensiune culturală pentru o identitate europeană, întregind o viziune a unei „Europe civice“, care impunea o construcție europeană cu adevărat culturală și intelectuală. Într-o Europă de azi, marcată de crizele majore din ultimii ani și cu o construcție europeană cu un viitor deschis și imprevizibil, problema apartenenței și identității valorice pare predispusă la noi lecturi, cu orizonturi încă indefinite. O primă radiografie a stării de lucruri la scara întregului continent ne-o oferă ultima ediție a European Values Study (o anchetă desfășurată în 35 de țări europene în răstimpul 2017–2022) și purtând asupra sensului pe care indivizii îl dau familiei, muncii, petrecerii timpului liber, relațiilor cu ceilalți, religiei și politicii).

Desfășurată în ecuația dintre individualizare (ca expresie a voinței de autonomie în toate domeniile vieții sale și de respingere a culturii tradiționale a îndatoririi) și individualism (corespunzător unei atitudini de repliere asupra intereselor personale, fără a le interesa cele ale altora sau ale societății), analiza rezultatelor de­­mersului evaluativ oferă concluzii relevante (vezi, de exemplu, pe cea realizată de Pierre Bréchon în Les Européens et leurs valeurs. Entre individualisme et individualisation, Presses universitaires de Grenoble, 2023). Să precizăm, mai întâi, că cele două concepte sunt invers proporționale; cu cât cineva e mai individualizat, cu atât e mai puțin individualist. Regresul individualismului în ultimul de­ceniu cu 8 procente (de la 52% persoane puternic individualiste, la 44%) ne arată că europenii sunt astăzi mai deschiși, mai puțin repliați asupra lor înșiși, deși rămân într-o proporție importantă și în acea stare. În mod corespunzător, individua­lizarea și cultura autonomiei s-a ­răspândit puternic cu o accelerare în ultimul de­­ceniu. Atari evoluții medii nu pot ascunde însă marile diferențieri geografice, potrivit unei axe vest-est, țările nordice și Federația Rusă. Astfel, țările nordice și Europa de Vest sunt puțin individualiste, dar foarte individualizate; Europa de Sud se află într-o poziție intermediară, în timp ce tot estul continentului e foarte individualist și puțin individualizat, repliat asupra valorilor tradiționale, Rusia reprezentând un caz extrem. Cultura individualizării e dezvoltată mai ales la grupurile favorizate, în țările bogate și acolo unde e o slabă religiozitate. Secularizarea reprezintă, împreună cu creșterea economică și dezvoltarea educației școlare, una dintre marile explicații ale creșterii individualizării. Ea e însoțită și de revendicarea egalității între bărbați și femei, o încredere dezvoltată față de altul, un slab naționalism și o xenofobie redusă, aspirații democratice, o voință de împlinire socială și politică și, în fine, o orientare mai degrabă spre stânga. Dimpotrivă, individualismul e net mai dezvoltat la catego­riile populare și în țările sărace, la persoanele religioase, favorabile complementarității sexelor, sensibile la aspirațiile de ameliorare materială a situației lor, conștiente de îndatoririle pe care trebuie să le respecte, mai degrabă prudente ori chiar neîncrezătoare față de alții, în special străini, destul de naționaliste, puțin implicate cu adevărat în politică. În orice caz, gradul de individualizare și de individualism rămâne un marker semnificativ pentru ansamblul sistemului de valori al europenilor. Diferențele între țări nu par să scadă ci, dimpotrivă, în anumite do­menii sunt chiar în creștere, estul Europei fiind stabil așezat pe valorile sale tradiționale, în timp ce restul continentului cu­­noaște evoluții rapide. Puternica sporire a individualizării în ultimele decenii ne arată șanse de continuare a tendinței. Perspectivele individualismului sunt mai puțin previzibile. Va continua să scadă? Răspunsul depinde cel mai mult de capacitatea actorilor socio-politici de a stimula și implicarea altora în devenirea colectivă, într-un context socioeconomic tot mai dificil, care poate să favorizeze solidaritatea dar, totodată, și acțiunea fiecăruia pentru sine.

În fine, un aspect ce privește și ­„diaspora românească“; evaluarea ne arată că în marea lor majoritate imigranții împărtășesc valorile dominante în țara de primire. Precum autohtonii, majoritatea persoanelor de origine străină are valori tradiționale în estul și sudul Europei și valori de emancipare personală în nord și vest cu variații legate de aceiași factori socioeconomici și religioși.

7. Quo vadis Europa? Istoria destul de tumultuoasă de până acum a construcției europene, realitățile prezentului și tendințele ce se prefigurează deja ne arată că viitorul său rămâne deschis și incert. Din punct de vedere instituțional, într-o ­perspectivă extremă e posibilă chiar o destrămare a Uniunii Europene, care ar iniția calea unei întoarceri la rivalități naționale intestine și la influența vechilor puteri externe (SUA, Federația Rusă) ori noi (precum China). Într-un scenariu mai moderat, dacă Brexitul va face emuli înfăptuitori, Uniunea va fi progresiv înlocuită/reamenajată într-o vastă zonă de liber schimb, un proiect recurent, dar cu modificări și reajustări substanțiale. La polul opus, pistele de reformare avansate și probabile includ cu prioritate previzibila integrare diferențiată, cu un centru consolidat, în special pentru a compensa deficiențele democratice și de solidaritate constatate în timpul crizelor majore consecutive din ultimii ani.

Există o formă de identitate europeană și chiar comunitară, dar mult mai puțin exprimată și evidențiată decât cea națională, pe care o completează fără însă cu cea mai mică putință de a o înlocui. Disensiunile și diviziunile interne sunt numeroase, cu profunzimi variabile și sub diverse forme de manifestare și depășirea lor într-o comunitate pașnică și tolerantă constituie, în cele din urmă, o valoare majoră a construcției europene. Intrată într-o perioadă preocupantă în care catastrofei ecologice i se adaugă noi amenințări, construcția europeană are nevoie, mai mult ca oricând din această perspectivă, de o adâncire și de o diversificare a formelor sale de manifestare.

În mai toate scenariile privind viitorul european criza climatică, ajunsă la unul dintre punctele sale culminante (prin depășirea pragului de 1,5–2°C de creștere a temperaturii medii globale în raport cu nivelurile preindustriale), reprezintă un reper important, cu consecințe majore pentru ordinea și arhitectura continentală. Green-Deal-ul (din 2019) a dat semnalul „înverzirii“ rapide a proiectului european și a sugerat o posibilă perspectivă de reformare a modelului aferent. Nu întâmplător se înmulțesc și scenariile aferente. Într-unul din acestea (François Julien-Laferrière, En 2080, quand les réfugiés climatiques européens sont refoulés systématiquement par leurs voisins, Le Monde, 30 august 2023) se pornește de la realități ecoclimatice prefigurate de rapoartele științifice pertinente pentru 2080, precum: coaste continentale larg inundate de apele mării, deșertul care acoperă jumătate din Spania, focul devorează pădurea portugheză, Olanda și-a pierdut aproape 50% din suprafață, la fel și Danemarca… Așadar, catastrofa prefigurată în urmă cu aproape un secol ar deveni realitate. Locuitorii din zonele cucerite de apele mării s-ar retrage spre locuri mai protejate sau ar invada restul regiunii. Scoția și Norvegia s-ar număra printre destinațiile privilegiate. Migrațiile interne și internaționale ar cauza peste tot noi și acute tensiuni. Dobândirea unui azil în Scandinavia ar deveni problemă europeană. Foarte solicitată, Norvegia s-ar retrage din spațiul Schengen spre a nu mai fi legată de principiul liberei circulații a persoanelor. Trupe speciale sunt mobilizate pentru paza frontierelor și trierea migranților. Aceștia din urmă ar fi locați în campusuri speciale, dotate cu echipamente rudimentare, de unde li s-ar interzice să iasă atât timp cât nu s-a terminat examinarea cererii de azil. Dacă aceasta e refuzată – ceea ce ar fi cazul pentru 90% din solicitări – întoarcerea în țara de origine ar deveni regulă, apelul împotriva unei atari decizii nu ar fi suspensiv de executare, cu excepția motivelor de sănătate și umanitare. În același timp, acești refugiați de tip nou nu s-ar încadra în niciuna din situațiile prevăzute de Convenția de la Geneva din 1951 privind statutul refugiaților, care nu se aplică decât persoanelor care își părăsesc țara „din motive de rasă, religie, apartenența la un anumit grup social ori de opinie politică“. De aceea, guvernele din țările din Europa de Sud au cerut, inclusiv în cadrul Uniunii Europene, ca ONU să inițieze negocieri în vederea elaborării unui tratat internațional care să se aplice și să reglementeze situația refugiaților (detașaților) climatici. În van însă, statele din nordul Europei și cele două Americi, precum și unele țări africane se opun ferm, temându-se de o „invazie a migranților“. Una din puținele căi care ar rămâne deschisă candidaților la plecare e traversarea Mediteranei, apoi a Africii de Nord și a Sahelului, cu speranța de a ajunge în țările Africii Centrale unde noile condiții de climă ar permite încă supraviețuirea pentru câteva generații. Dar și acestea vor recurge la construirea de ziduri și alte oportunități fizice spre a se apăra de venirea hoardelor de europeni… Nimeni nu ar fi la adăpost de a ajunge într-o zi în ne­­voia de a-și părăsi țara pentru a găsi pacea, securitatea ori pur și simplu pu­­tere de supraviețuire. Desigur, un veritabil scenariu al apocalipsei din perspectiva deplasaților climatici. Lor li s-ar adăuga și alte fenomene legate de impactul negativ al schimbării climatice asupra econo­miei, a agriculturii în special, condițiilor de locuit din orașe etc. și consecințele asupra structurilor comunitare, mai ales în sensul dezintegrării lor.

Am recurs la o atare exemplificare nu având în vedere spectaculozitatea sa, ci spre a releva o altă posibilă perspectivă de reformare a construcției europene, sub impulsul impactului crizelor ecoclima­tice planetare care presupun un răspuns comun consolidat și o solidaritate, în pri­mul rând continentală, sporită. Afirmarea Uniunii ca lider mondial în combaterea schimbării climatice este expresia, deopotrivă, a realității gravității impactului major al dereglării climatice asupra regiunii, urgenței acțiunii și adevărului că nu­­mai împreună putem asigura o reacție fermă la atenuare a ritmului, rezilienței și adaptare la efectele sale.

Mircea Duțu – profesor universitar

Articol publicat în nr. 46 al revistei Tribuna Învățământului