O vorbă dintre acelea care cine ştie pe ce bază s-a considerat că dă bine să fie puse în capul diverselor proiecte, programe etc. – „Tranziţia de la şcoală la viaţa activă“ – este nimerit în contextul cazurilor grave din ultima vreme să-şi găsească o aplicare la zi, terestră şi banală, în tranziţia, adică în trambalarea, de fiecare zi de acasă ori de pe altundeva la şcoală şi înapoi sau în altă direcţie. Cu o limbă de lemn tare activă şi foarte puţin productivă, facem „proiecţii“ şi „ne racordăm la“, în timp ce ignorăm educaţia pentru viaţa din jurul nostru, cu oamenii şi lucrurile ei, care de multe ori păcălesc şi deturnează. Educaţia protectoare este necesar să fie şi prevenitoare, altfel dovedindu-se tardivă.

Dezideratul realizării tranziţiei „de la şcoală la viaţa activă“ a prins atât de bine (fără a provoca măcar o tresărire de felul „şcoala nu face parte din viaţa activă, e ceva sedentar?!“), în condiţiile în care la noi şcoala este văzută drept un cadru cvasiexclusiv de profesioanlizare şi numai declarativ de educare, un cadru de pregătire pentru „piaţa forţei de muncă“, nu pentru viaţa cu atâtea altele ale ei pe lângă „muncă“, şi aceea tranzacţionată. Categoria de copii numită printr-o monstruoasă construcţie lexicală a antepreşcolarilor este relevată când e să fie considerată de toată lauda prin faptul că urmăreşte cu ochi jucăuşi iuţeala imaginilor de pe smartphone, ăsta fiind considerat semn clar că este o generaţie făcută pentru „meseriile viitorului“. La capătul celălalt al traiectoriei şcolare, universitatea este socotită un fel de şcoală profesională, datoare să livreze specialişti de foarte înaltă calificare tot pentru „meseriile viitorului“. Şcoala pentru traiul de azi nu se vede.

Considerarea tranziţiei „de la şcoală la viaţa activă“ în sensul ei aparent mărunt, al trecerii dincolo de poarta şcolii şi al străbaterii în sus şi-n jos a câtorva străzi, nu este băgată în seamă decât rar şi convenţional, când e bine să se vadă că este îndeplinită necesara corectitudine în exprimare. Altfel, se face delimitarea între fapte petrecute în spaţiul de învăţământ şi fapte petrecute în afara acestuia, în timpul orelor şi în afara şi a acestora (cu „înţelepciunea“, care, de fapt, înseamnă comoditate şi nepricepere, că fiecare „e stăpân pe timpul lui“). De asemenea, sunt livrate alibiuri şi delimitări ale responsabilităţii în educaţie, de felul „părinţii nu sunt pregătiţi“, „şcoala singură nu poate“, „mass-media e de vină“, „trăim într-o societate bolnavă“, „şcoala n-are cum să fie mai bună decât lumea din jur“ şi poate altele, dar nu multe.

Pe acest fond, primim vestea că „Ministerul Educației Naționale demarează o serie de acțiuni de conștientizare menite să crească siguranța elevilor atât în perimetrul unităților de învățământ, cât și în exteriorul acestora“. Altfel zis, este anunţată o „campanie de conştientizare“. Anunţul, în afara antetului ministerial de pe fila pe care este scris, arată a fi timid şi anonim; explicabil, ţinând seama că a fost difuzat în împrejurările unei demiteri „cusute“ în termeni referitori tocmai la „conştientizare“ şi educaţie pentru „siguranţă“. Anunţul ministerial, aproape candid cu ticurile pe care le preia conştiincios din exprimări similare, ţinteşte (desigur, involuntar) alura universalităţii, aceea de a fi potrivit în orice vacanţă şi în orice semestru. Ce îi conferă actualitate şi îl face util este precizarea de la început potrivit căreia vizează aspecte „în contextul pregătirii anului școlar 2019-2020“ (sic! cu picarea la insistentul subiect privind „rolul cratimei“). Anunţul ministerial informează că „astfel, odată cu începerea cursurilor școlare, vor fi organizate activități și ateliere de informare privind potențialele pericole ce pot apărea pe traseul domiciliu – școală. Aceste sesiuni de informare implică întâlniri și dialoguri cu specialiști (polițiști, jandarmi, reprezentanți ai Departamentului pentru Situații de Urgență). În același timp, în cadrul activităților de prevenire a traficului de persoane, Ministerul Educației Naționale, în parteneriat cu Poliția Română, va informa copiii și părinții cu privire la dimensiunea/specificul și tipologia traficului de persoane“ şi „vor fi abordate cu prioritate teme referitoare la limitarea fenomenului violenței și bullyingului, la formarea unor comportamente civice responsabile şi sănătoase în rândul elevilor şi tinerilor, la utilizarea în siguranță a internetului, precum și la educația sexuală“. Anunţul arată tentant pentru organizarea de noi şi noi „acţiuni în şcoală“ din care să rezulte „postări“, „portofolii“, poate şi „filmuleţe“, „concursuri de eseuri“, „desene“ etc., toate aducătoare de certificate generatoare de puncte. Toate sunt îmbrăcate la prezentare în tradiţionalul ambalaj (altfel, uzat de atâta folosire) de „aşa nu se mai poate“, „de-acum în colo“ şi „măsuri ferme“. Ideea indusă e că ne aflăm în faţa unei situaţii „fără precedent“. În sens larg, dacă se face vreo trimitere de la cazurile actuale, aceasta e spre „Colectiv“, caz, de fapt, fără similitudini cu ce este acum, deci nepotrivit pentru asociere. Rămâne în schimb uitat cazul cu adevărat comparabil cu ce s-a întâmplat acum, cel în care tot un copil de vârstă şcolară s-a urcat undeva, într-un lift, cu un străin manifestat imediat ca agresor; un caz comparabil şi ca necesitate a consecvenţei în urmarea învăţămintelor.

Florin ANTONESCU