Nu e puţin lucru pentru o naţiune să contribuie la împlinirea unui vis vechi al umanităţii: zborul. Două taine, două visuri au însoţit, încă de la începuturi, omul: nemurirea şi zborul. Ambele exprimă amintirea condiţiei primordiale a fiinţei, aspiraţia regăsirii sensului dintâi al fiinţării, plămădit odată cu Geneza. Să zboare încercase, demult, Icar, fiul lui Daedalus, marele arhitect al civilizaţiei minoice, în tentativa de a evada din Labirintul Minotaurului, dar soarele îi topise ceara aripilor şi tânărul temerar se prăbuşise în mare. Mărturie a îndrăzneţului act de evadare din închisoarea Labirintului, dar şi din închisoarea limitelor umane a rămas celebrul tablou atribuit lui Pieter Breughel cel Bătrân Peisaj cu căderea lui Icar (1558). Mai târziu, operei cu paternitate incertă i se adaugă un faimos poem al poetului american William Carlos Williams, „Landscape with the Fall of Icarus“ (1962). Un Icar, dintre pionierii zborului mondial, a dat şi poporul român. După ce zburase cu aeroplanele proiectate de el însuşi şi devenise un simbol al zborului mondial, Aurel Vlaicu a plătit cu viaţa tentativa de a traversa în aer Carpaţii, într-un act simbolic de unire a celor două ţări româneşti, Transilvania şi Regatul României, despărţite politic de istorie.
Dar, cu atât mai mult, nu e puţin lucru pentru un neam să îl dea pe primul om care a reuşit să construiască o maşină aptă de a se ridica de la pământ şi de a zbura cu mijloace proprii de propulsie. Cel care a izbutit această performanţă, premieră în istoria civilizaţiei şi a omului, a fost românul Traian Vuia. Actul istoric al decolării şi al survolării pământului, fie şi numai pe o distanţă scurtă (12 metri) şi la mică înălţime (un metru), s-a petrecut în 18 martie 1906, pe un câmp al satului Montesson, lângă Paris. (De atunci, sunt exact 111 ani, pe 18 martie 2017.) S-a întâmplat cu câteva luni înainte ca un alt promotor al aviaţiei, brazilianul Santos-Dumont, să reuşească acelaşi lucru, la 23 octombrie 1906, dar în prezenţa unui public numeros, plin de ziarişti şi fotografi. Inginerul român Traian Vuia a fost mai discret şi şi-a realizat istoricul act în faţa a doar câţiva prieteni şi colaboratori. Prin urmare, istoria oficială a aviaţiei şi a civilizaţiei nu-l recunoaşte pe el ca pionier absolut al zborului, aşa cum a fost şi cum mărturiseşte adevărul istoric, prin cei care au asistat la evenimentul epocal, ci îi creditează, în schimb, pe brazilian şi pe fraţii Wright. Nu e singurul caz, de altfel, în care geniul şi pionieratul unor români în arii fundamentale ale ştiinţei şi cunoaşterii nu sunt consemnate în catastiful mondial al întâietăţii şi al aportului la progresul civilizaţiei.
Traian Vuia nu reprezintă o întâmplare a istoriei. În domeniul zborului, el se înscrie într-o serie de figuri excepţionale ale spaţiului românesc: Aurel Vlaicu, Henri Coandă, Hermann Oberth (inventatorul rachetei) şi alţii. Cultural vorbind, recuperând mitul ca factor generator de civilizaţie, în capul seriei ar trebui să-l aşezăm pe Meşterul Manole. Inventatori ai zborului uman, Vuia, Vlaicu şi Coandă au demonstrat, prin geniu şi vizionarism, că imposibilul este, în realitate, posibil. Cu puţin înainte de performanţa de la Montesson, în 1903, Academia de Ştiinţe a Franţei îi respinsese lui Vuia proiectul de a zbura cu un aparat de concepţie proprie, mai greu decât aerul, decretând zborul imposibil, „un vis“, o utopie. Românul Vuia (cu nume parcă predestinat) a probat că nemuritorii ştiinţei şi ai spiritului se înşală, că „visul“ poate deveni realitate. Dincolo de recunoaşterea sau nerecunoaşterea lor, aceşti pionieri ai unui vis străvechi al umanităţii exprimă, în mod strălucit, o dimensiune a spiritualităţii şi civilizaţiei româneşti: aspiraţia spre noi spaţii ale fiinţării spirituale şi ale cunoaşterii, spre metafizic, spre transcendent. Iar zborul, cu mintea, cu imaginaţia, cu visul, cu aparate inventate de geniul omului, este mijlocul de acces la noi forme de existenţă spirituală ori materială. Pe alte coordonate, poezia, mitologia, religia exprimă, poate, aceeaşi aspiraţie. În acelaşi timp, prezenţa unor asemenea genii în mijlocul unei naţiuni arată forţa acesteia, resursele ei de inteligenţă şi de creativitate, rolul şi rostul ei în cadrul civilizaţiei universale şi al evoluţiei fiinţei umane spre noi dimensiuni ale fiinţării şi ale cunoaşterii prin depăşirea propriilor limite. Aceşti Icari români, alături de alţi corifei ai zborului, au dăruit civilizaţiei şi omului ceva ce, milenii la rând, a părut doar un vis.
  Sorin IVAN