A reflecta despre drept și problemele sale în contextul marcării Zilei culturii naționale (15 ianuarie) ar fi trebuit să reprezinte demult o norma(litate), iar astăzi să devină una dintre prioritățile absolut necesare și pe deplin evidente. Și aceasta înainte de toate întrucât „Dreptul el însuși e o cultură“ (Jean Carbonnier) și precum limba, constituie una dintre expresiile prime ale identității unui popor (Savigny). A le invoca apoi în asociere inevitabilă cu sărbătoarea poetului național nu poate decât să accentueze și, eventual, să nuanțeze o atare perspectivă pentru că, în mod indiscutabil, Eminescu, prin formația sa universitară, spiritul gândirii social-politice și multe din ideile operei lui jurnalistice, aparține pe deplin și definitiv și culturii juridice românești. În fine, afirmarea pluralității identităților culturale sub toate formele lor de manifestare reflectă astăzi o ipostază de rezistență necesară și benefică la ceea ce este prezentat ca o mișcare de convergență și uniformizare a sistemelor juridice, care ar însoți în mod natural procesul de raționalizare al societăților, sub impactul globalizării în primul rând economice. Înscriindu-se într-un demers de ruptură față de miturile autonomiei și neutralității (tehnice) ale dreptului și ca un gest critic în raport cu formele de hegemonie ce se impun în numele interdependențelor globalizării, abordările culturale, mai ales cele în termenii tradițiilor, moștenirilor și evoluțiilor durabile, rămân de interes permanent.
Cu asumarea unor atari orizonturi și cum 2021 reprezintă pentru spiritualitatea românească, înainte de toate și prin excelență, „Anul Nicolae Iorga“ (cel al aniversării a 150 de ani de la nașterea marelui gânditor și simbol național, 5 iunie 1871), am înțeles să ne oprim, într-un fel de posibilă deschidere și mesaj inaugural al unui atare eveniment, asupra și să evocăm prin rândurile de față o constantă a culturii române inițiată de Eminescu, continuată de Vasile Pârvan și Iorga, remarcată de Mircea Eliade și rămasă spre moștenire pentru totdeauna spiritualității noastre naționale.
1. „Orice român care vrea să participe conștient la viața spirituală sau socială a României … trebuie să-și asimileze tradiția Eminescu – Iorga – Pârvan. Ar fi necomplet altminteri. Ar fi anorganic“, astfel că, scrie mai departe Mircea Eliade într-un text despre Criza românismului, sub sancțiunea constând în „riscul de a muri spiritualicește, nefertil și mizer“, un creator român trebuie să pornească de la faptul că „asupra tradiției Eminescu – Iorga – Pârvan nu se poate spune decât «da». Peste aceste valori nu poate trece nimeni dintre noi. Le poate critica, le poate completa, le poate duce mai departe – și fiecare dintre noi este obligat s-o facă – dar nu le poate renega“ (Profetism românesc, 1935). Faptul că în istoria românilor, cel puțin până la începutul secolului al XX-lea, perspectivele de succes ale „tuturor acelor care părăsesc drumul drept al neamului lor“ se dovediseră iluzorii fusese deja relevat de Nicolae Iorga la finalul unei conferințe din mai 1914 în „soarta tuturor propagandelor religioase, culturale, politice de la noi: vechiul fond tradiționalist le-a înghițit“, și aceasta nu fără consecințe pe planul destinului personal al renegaților, care „se înneacă în desprețul public, servind altora ca exemplu“ (Renegații în trecutul țerilor noastre și al neamului românesc, 1915). Însă semnificația ideii de moarte spirituală pe care Eliade o privește drept consecința inexorabilă a renegării tradiției legate de numele lui Eminescu, Iorga și Vasile Pârvan devine limpede abia în contextul în care luăm în considerare faptul că, în concepția ultimului, „naționalul e ceva biologic-politic: e conștiința de sine, solidară, a unui organism independent“, însă totodată „nu e ținta supremă a spiritualizării, ci e materialul brut, care are a fi înnobilat prin gândirea general-umană, astfel încât creațiunile lui să devie pretutindeni și etern valabile“ (Idei și forme istorice: patru lecții inaugurale, 1920). Astfel, în vreme ce renegarea apare înainte de toate ca veritabilă negare de sine însuși, creația spirituală este definită prin dezvoltarea formelor naționale existente și active în mod instinctiv în fiecare individ creator în vederea exprimării (specific naționale, însă în mod nu etnografic, ci cultural) ideilor universale.
2. Tocmai pentru că nici în cazul lui Eminescu, nici în cel al lui Iorga lucrurile nu stăteau altfel, Eliade putea exprima aceeași idee fără a mai aminti și numele lui Pârvan, acolo unde accentul cădea pe ideologia politică, identificând totodată și principalul adversar ideologic al acestei tradiții. „Nici un român viu și creator nu poate renunța la firul de foc care leagă ideologia politică a lui Eminescu de cea a d-lui Iorga. (Mă refer nu la activitatea de partid a profesorului Iorga, ci la «profetismul» domniei sale, atât de fecund în lămurirea și exaltarea virtuților creatoare românești.) Stânga marxistă nu va putea niciodată cuceri atâtea creiere, atâtea sensibilități, atâtea genii – ca linia aceasta centrală, care-și are ctitorul în naționalismul lui Eminescu. Nimeni nu va putea crea ceva în istoria românească, dacă se va abate de la această linie centrală“ (Profetism românesc). Datând din 1935, această „profeție“ avea să fie în scurtă vreme oarecum suspendată de tăvălugul istoriei, iar o discuție despre măsura în care se puteau realiza ori chiar s-au realizat creații durabile pe această linie în condițiile regimurilor dictatoriale instaurate în România din 1938 și până în 1989 nu poate fi realizată în spațiul restrâns al acestor rânduri. Însă după 1989, scurta perioadă de euforie a libertății recâștigate în care efervescența cu care erau citiți Eminescu, Iorga și creatorii situați pe linia lor ideologică (ale căror lucrări se aflaseră fie în fondurile secrete, fie sub regimul unei interpretări pe cât de fragmentare, pe atât de obligatorii) avea să fie urmată de revenirea în actualitate a invectivelor proferate la adresa acestei ideologii deopotrivă de „stânga marxistă“ și „dreapta liberală“, toate acestea urmărind ademenirea mai ales a tinerilor creatori români „cu globalizarea aducătoare de echilibru, cu renunțarea la cutumele noastre „proaste“, cu debarasarea de Eminescu, care ne-ar face de râs prin „naivitățile“ și „autohtonismele“ lui etc. (Nu putem însă a nu remarca faptul că Eminescu se află totuși uneori într-o bună companie, câtă vreme și „ambiția lui Leopold von Ranke «de a reda istoria așa cum a fost ea cu adevărat»“ apare în același context ca fiind „de o naivitate înduioșătoare, scuzabilă doar prin nemărginitul optimism științific al secolului al XIX-lea“.) Chiar dacă nu suntem în măsură să apreciem efectele acestui program al unei veritabile renegări colective în toate domeniile creației românești, credem că „profeția“ lui Mircea Eliade poate fi considerată astăzi, după mai bine de trei decenii de libertate, confirmată cel puțin în domeniul dreptului românesc. Cu atât mai mult cu cât problema centrală a acestui domeniu a fost și continuă să fie în continuare importul rapid și masiv de instituții și reglementări străine – același mod de „integrare europeană“ criticat de Eminescu, Iorga și, nu în cele din urmă, de Pârvan – motivat prin imperativul pe cât de fals categoric, pe atât de evident anacronic al „modernizării“, lipsa în continuare a unei creații spirituale românești cu aspirații la universalitate și situarea cronică a gândirii juridice sub semnul efemerului specific pozitivismului legislativ pot fi înțelese tocmai ca efect al faliei permanente dintre ideile lui Eminescu și Iorga despre societate, drept și stat, pe de o parte, și reprezentările imensei majorități a juriștilor români dintotdeauna în legătură cu aceste fenomene, pe de altă parte. Cu atât mai mult cu cât această falie nu trebuie considerată o fatalitate de nedepășit, ci rezultatul unui concurs de factori printre care lipsa de informație nu este nici pe departe cel mai puțin important, credem că înțelegerea acestei realități ar putea da și creatorilor români din domeniul dreptului șansa de a evita (în termenii lui Mircea Eliade) catastrofa spirituală la care pare a-i condamna însăși tradiția acelui fel de gândire juridică modernă dominant în România ultimului secol și jumătate.
3. Până atunci însă, poate că s-ar impune o subliniere asupra actualității gândirii eminesciene și în acest context. Am relevat-o corespunzător în ultimii ani, arătând că altfel decât în cazul operei poetice, actualitatea publicisticii lui Eminescu pare a se impune într-o asemenea măsură încât temele predilecte ale societății românești de atunci în materie aferente acceptării și accederii europene – în frunte cu noua legislație, modernizarea regimului juridic și practicarea profesiilor judiciare, învățarea și studiul Dreptului, publicațiile de specialitate, interferențele politico-legislative și judiciare și, nu în ultimul rând, structurarea unei științe și culturi juridice naționale – se repetă și astăzi, pe spirala istoriei și din aceeași perspectivă a revenirii în Europa, respectiv cea a integrării euroatlantice și receptării globalizării multidimensionale. Nu este, desigur, nevoie de expertiză științifică pentru a percepe această actualitate la un nivel accesibil oricărui observator rațional al societății românești privită într-un cadru general, așa cum nu este nevoie nici de o pregătire profesională a unui cercetător în domeniul specializat al științei dreptului pentru a accepta că dacă pe vremea lui Eminescu se urmărea, precum acum, deturnarea justiției și a interpretării și aplicării legii spre sfera politicii și în interesul confruntărilor personale și de partid, astăzi același fenomen pare a se regăsi într-o ipostază post-modernă aflată sub semnul statului de drept și al luptei împotriva corupției. Este însă, cu siguranță, nevoie de o asemenea experiență și cunoaștere pentru a putea identifica poziția teoretică pe care se situa Eminescu însuși atunci când observa și analiza asemenea evenimente, ori pentru a aprecia în ce măsură coordonatele teoretice ale explicației propuse de el pentru patologia unei societăți în care asemenea evenimente sunt mai degrabă probabile pot fi considerate la rândul lor valabile și astăzi.
Eminescu, care nu era dispus să admită pentru vremea lui cristalizarea unei științe a sociologiei, atrage atenția – tocmai în contextul dezbaterilor asupra electivității magistraturii – asupra faptului că la aceeași vreme trebuia admis că „dreptul nu mai este obicei, ci o știință, și încă o știință foarte complicată“, legând tocmai de această constatare rațiunea ultimă a ceea ce astăzi înțelegem prin „independența justiției“ față de acțiunile politicienilor. Arătând că „într-o lume în care dreptul tuturor a luat locul obiceiurilor juridice ale fiecărei clase, e neapărat să judece omul de știință, omul care și-a făcut din legile codificate și din aplicarea lor un studiu special, o misiune specială a vieții“, el vede astfel în această împrejurare argumentul suprem al respingerii ideii de așezare a numirii magistraților sub semnul alegerilor generale: „Fiind însă o știință, e evident că nu alegătorii conduși de Serurie pot să aleagă între omul de știință și cel ignorant, între judecătorul cu experiență și cel neexperimentat, și că trebuie să existe norme obiective pentru numirea, înaintarea, întemeierea corpului judecătoresc“.
4. Întrucât una dintre cele mai răspândite și vehemente critici la adresa lui Eminescu și a lui Iorga constă în presupusa lor aversiune nu numai față de modernizarea dreptului românesc prin demersul pentru care sunt reprezentative mai ales codificările din 1864/1865 și constituționalizarea de la 1866, ci și mai ales față de instituțiile (juridice) moderne în genere, este util să ne reamintim în acest context ideile respectabilului jurist și istoric al dreptului Andrei Rădulescu, expuse de acesta cu precădere în discursul de recepție pronunțat la 3 iunie 1922 cu ocazia primirii sale ca membru titular în Academia Română și reiterate ulterior, cu unele nuanțe, în studiile publicate. După elogiul adus, potrivit uzanțelor, personalității și operei predecesorului său, istoricul-jurist A.D. Xenopol, Rădulescu împarte modernizarea dreptului românesc din secolul al XIX-lea în două epoci distincte: prima, între 1814 („mai exact 1814-1818“, perioada în care apar Manualul juridic al lui Andronache Donici și legiuirile purtând numele domnilor fanarioți Scarlat Callimah și Ion Gheorghe Caragea) și 1864-1866, caracterizată prin aceea că reformatorii urmăreau să păstreze „un caracter românesc“ al noului drept, și, în consecință, „se osteneau să potrivească firii noastre ceea ce luau de la străini, să lege organizarea nouă de cea veche, s-o încadreze în sistemul aflător aici, a cărui îmbunătățire se caută; să nu năruiască dintr-o dată ceea ce a fost, să nu rupă firul tradiției și culturii existente“ și cea care curge de la Codurile din 1864 și Constituția din 1866, atunci când „nu s-a mai procedat pe cale de modificări, îndreptări, ci s-a rupt legătura cu trecutul, aducându-se legi străine care au fost socotite mai bune, în special franceze“. Pe cât de lipsită de echivoc este prezentarea acestei epoci ca regres în raport cu modernizarea juridică din prima jumătate a secolului al XIX-lea, pe atât de impresionantă disponibilitatea juristului român de a trata cu înțelegere modernizarea juridică greșită în considerarea imperativelor politice superioare ale timpului, și îndreptarea criticii cu precădere asupra protagoniștilor dreptului românesc din prezent – „Critica mai întemeiată este că n-am făcut aproape nimic pentru a îndrepta ceea ce s-a făcut rău la 1864. N-am căutat să potrivim haina cea nouă pe trupul nostru, n-am cercat să restabilim legătura cu vechea cultură“, astfel că „în ultimele decenii s-a ajuns să se creadă de mulți că pe terenul dreptului n-am avut aproape nimic până la 1864“ – și aceasta anume deoarece, scrie Andrei Rădulescu și aici în deplin acord cu Eminescu, Iorga și Pârvan, „este o datorie să avem legi izvorâte din nevoile și sufletul neamului românesc, să avem doctrina și jurisprudența noastră, să avem cultura care să poarte în toate manifestările ei expresia românismului. Ea trebuie să fie contribuția noastră, originală pentru cultura universală și titlu de mândrie ale celor ce amintesc numele Romei aci în Răsărit“.
5. Cu greu ne-am putea închipui că împotriva unor asemenea teze s-ar putea ridica vreo critică principială, și totuși ea nu se va lăsa așteptată. În același an 1922, cu prilejul ciclului de conferințe organizat de Institutul Social Român în legătură cu iminenta reformă constituțională care urma să conducă la Constituția din 1923, Vintilă Brătianu avea să contrazică principial poziția lui Andrei Rădulescu – poziție care, cel puțin în problema continuității dintre vechiul și noul drept românesc, se suprapunea perfect celei exprimate pe alocuri chiar în aceiași termeni de Nicolae Iorga: Constituția din 1866 văzută ca „o haină împrumutată străinătății, fără să se fi luat măsura corpului nostru … făcută, de altfel, de un excelent croitor, dar deprins să fabrice haine pentru alte corpuri“ – afirmând că „România mare, ca și cea mică de la 1859 nu are tradiții“, fapt care „o poate lipsi de experiența ce dă continuitatea, poate să fie și de folos unui popor cu însușiri pentru ridicarea prin el însuși și care a fost oprit atât de mult să-și ia dezvoltarea firească“ (Institutul Social Român, Noua Constituție a României și nouile constituții europene, Cultura Națională, f.a.). Pe aceeași linie cu inginerul și politicianul Vintilă Brătianu, criticul literar Eugen Lovinescu va conduce în Istoria civilizației române moderne (1924) o aspră polemică atât împoriva istoricului Nicolae Iorga, cât și împotriva juristului Andrei Rădulescu, susținând că „cel puțin în materie de stat, nu există un tradiționalism românesc“, și justificând ruperea „firului continuității istorice“ dintre vechiul și noul drept românesc. Cel puțin din partea istoricului, replica dată Istoriei lovinesciene ale cărei prim și ultim capitol trebuiau citite ca veritabil protest împotriva realității situării românilor ca latini în Orientul european, urma să vină în 1929 o dată cu Introducerea sintetică în Istoria literaturii românești, acolo unde documentează existența unei culturi românești pe parcursul Evului Mediu și permanenta raportare a acestei culturi deopotrivă la Orientul și Occidentul european ca sinteză a acestora, evidențiind astfel deopotrivă lipsa de justificare și implicațiile catastrofale ale asumării lipsei de continuitate între vechea și noua cultură pentru identitatea culturală românească. La fel cum pentru Andrei Rădulescu „cultura juridică proprie este o parte din cultura națională, una din rațiunile de existență ale națiunilor, mijlocul solid de asigurare a vieții lor, contribuția pentru cultura generală și progresul omenirii“, și anume de maniera în care „nu se poate concepe cultură națională completă fără una din părțile ei esențiale, cultura juridică“, și pentru Iorga „dreptul românesc, oricare ar fi unele din originile lui, cât de depărtate, a fost, în mare parte și după codurile bizantine-austriece [în acest punct Iorga se întâlnește cu Andrei Rădulescu în evocarea primei etape a modernizării dreptului românesc, M.D.] un product, și unul în continuă dezvoltare și adaptare, al spiritului creator al acestui popor, capabil de sinteze și aici, ca și în artă și poezie“ (Prefața la Documente vrâncene, 1929).
6. Fie și numai această caracterizare a dreptului ca produs al „spiritului poporului“ (Volksgeist) ar fi fost suficientă pentru plasarea principială a lui Nicolae Iorga pe linia Școlii Istorice a Dreptului fondată în Germania de Friedrich Carl von Savigny prin renumita scriere programatică despre Chemarea timpului nostru pentru legiferare și știință juridică publicată în 1814 și devenită celebră prin monumentalul Sistem al dreptului roman de astăzi, ale cărei 8 volume urmau să apară între 1840 și 1847, așa cum critica modernizării dreptului („fondului“) autohton prin importul de legi („forme“) străine – nu întâmplător din Franța – și dihotomia fundamentală surprinsă în titlul textului fundamental despre Ideile abstracte și statul organic (Sfaturi pe întunerec: Conferințe la Radio 1931-1940) reprezintă tot atâtea elemente pe care Iorga le împărtășește nu numai cu Savigny, ci și cu Mihai Eminescu, a cărui afiliere la Școala Istorică a Dreptului nu numai cât privește concepția despre statul organic („vădit inspirată din ideile școalei istorice germane a lui Savigny“), ci și cea despre drept însuși – care, „asemenea altor produse naturale specifice vieții sociale, este o operă a naturii, un produs al timpului, care «nu este făcut, ci se face singur», astfel cum se dezvoltă o plantă“ și care „asemenea limbii pe care o vorbim, asemenea literaturii și artei populare, reflectă cu fidelitate trecutul istoric al unui popor“ – nu mai reprezintă nici ea, de mult, o noutate. Însă, în condițiile în care ceea ce Mircea Eliade înțelegea prin „tradiția Eminescu-Iorga“ din punct de vedere al „ideologiei politice“ reprezintă în domeniul dreptului o veritabilă receptare a Școlii Istorice a Dreptului ca paradigmă fundamentală a gândirii juridice europene, se ridică întrebarea de ce juriștii români au arătat o indiferență aproape totală față de această linie.
de Mircea Duțu – profesor universitar
Articol integral poate fi citit în numărul 12, serie nouă, al revistei Tribuna învățământului.
