Persistă, însemnând că nu este doar modă, o combinație de îndatorare și de învinovățire a școlii, rezumată într-o expresie pe care o auzim și o citim frecvent, cu nesemnificative variațiuni: „Noi, profesorii, suntem aici datorită lor, elevilor”. Semnificația originară este nobilă: cei pe care profesorii îi educă, îi formează și îi informează reprezintă rațiunea, esența și persistența profesiei didactice. Unii consideră că este o semnificație nouă, care ține de Reforma Educației, iar alții o trec în continuare la dezideratele acelea pe care școala noastră cică nu le va atinge-n veci dacă va continua să fie „reproductivă” și „fără legătură cu piața muncii”. De fapt, ceea ce numim astăzi centrarea pe elev, punerea pe primul plan (sic!) a nevoilor elevului și alte asemenea exclusivități serveau la fix propagandei în timpul bănuit a fi fost depășit; propaganda merge astăzi mai departe prin programe, care sunt considerate și mai și dacă li se zice strategii. Încă nu ar fi rău să avem de-a face doar cu o asemenea semnificație, numai că dominant – chiar foarte aproape de exclusiv – a devenit un înțeles de subordonare a școlii față de elevi (și față de părinți), trimițând spre acuzare implicită, spre neîncredere generalizată și spre vigilență ca stare considerată ca necesară permanent în raporturile cu școala.
Potrivit acestui înțeles unidirecționat, nimic din ce se progra­mează, se face, se întâmplă în sistemul educațional nu are voie să vizeze interesul profesorilor. Invers, tot ce apare ca incomod pentru elevi (ca și pentru studenți) este considerat în mod automat ca aducător de avantaj pentru profesor, așa ceva fiind considerat ina­c­cep­ta­bil. La un prim nivel, mai larg, avem de-a face aici cu judecata exprimată din poziție etern subordonată, de executant predestinat, conform căreia mulțumirea cuiva este acumulată din nemulțumirea altcuiva și deci este necuvenită. Restrâns la domeniul Educației, ne găsim în contextul insistentei jigniri a învățăturii de carte și a celor care o transmit, adică a profesorilor. Sensul administrativ, impus de rigorile nomenclatorului profesional, de încadrare a Educației în categoria serviciilor publice, a fost astfel dirijat, încât a ajuns să fie preluat într-o accepție subalternă, în general greu de acceptat. Concomitent, s-a construit și s-a impus o întreagă „filozofie” cu scopul pretins de a ilustra calitatea de serviciu public a Educației. Aspectul rezultat este al unei veritabile mitologii, însoțită de trimiteri și formulări de felul „în orice țară civilizată…” (contrastând cu „numai în România…”), „un calcul simplu ne arată…”, „suntem pe ultimul loc” etc. În cazul de față, „suntem așa cum suntem” pentru că școala nu servește interesul elevilor, ei nu învață de plăcere și de aceea obțin rezultate proaste la examene, la testări.
O concepție astfel circulantă este că școlile există numai și numai datorită elevilor sau, altfel spus, școală fără elevi nu se poate. Dar școală fără profesori se poate? În perioada înscrierilor (mai ales la clasa I, la clasa pregătitoare, la grădiniță și apoi la celelalte clase de la început de ciclu), precum și în formularea opțiunii pentru admitere (la nivel superior) părinții sau candidații, după caz, se orientează în funcție de învățătoare, de educatoare, de „încadrarea la clasă”, de faima celor care țin anumite cursuri. Categoric, școlile, facultățile, grădinițele există în măsura în care au profesori buni, recunoscuți ca atare, unii dintre ei fiind chiar faimoși. Altfel sunt evitate la înscriere, își pierd elevii sau preșcolarii sau studenții pe drum, își pierd perso­nal­itatea juridică și, până la urmă, sucombă.
Este considerată o culme a dovezilor cum că avem o școală înve­chită, care nu este centrată pe elev (student), introducerea în orar a unei discipline pe motiv că ea reprezintă specialitatea unui profesor; direct și acuzator (demascator) zis, „i se face loc în orar” acelui profe­sor, „i se asigură niște bani”, „e ținut” deși nu este nevoie de el și de ceea ce el predă. Dar de ce să nu fie introdusă o materie tocmai pentru că o ține un anumit profesor? De ce, ivindu-i-se unui liceu sau unei facultăți ocazia de „a pune mâna” pe un profesor recunoscut (de exemplu, pentru autoritate) într-un domeniu, nu „s-ar da peste cap” acel liceu, acea facultate ca să-i asigure contactul cu elevi, cu studenți, făcându-i loc în orar?
În aceeași ordine de idei, s-a propagat ca și cum ar reprezenta un păcat alcătuirea orarului astfel încât împărțirea timpului să le fie favo­rabilă profesorilor. Oare profesorii n-or avea și ei o curbă a efortu­lui, o zi cu 24 de ore de drămuit, nevoi particulare, inclusiv de organizare astfel încât să devină apți pentru a performa profesional? Configu­rația orarului ar trebui să se regăsească în mod obiectiv la întâlnirea intereselor tuturor celor care lucrează în spațiul unei instituții ori unități școlare.
Realitatea arată că (și) profesorii țin școala, că diverse discipline este firesc să fie introduse în orar pentru că le predau anumiți profesori și că orarul nu poate să fie făcut ignorându-se nevoile profesorilor.
Florin ANTONESCU