Ca să fim o clipă pedanți, vom spune că anul școlar 2014-2015 s-a încheiat la 31 august 2015. Aceasta este scadența oficială și orice speculație posibilă a profanilor cade alături. Corelativ, anul școlar 2015-2016 a început a doua zi, la 1 septembrie a.c. Am fixat astfel momentul temporal esențial, iar nisipul din clepsidră a început deja să curgă. Cum va fi noul an? Greu de răspuns! Ipotezele de lucru se întemeiază pe câțiva parametri relativi. Poate vom avea o nouă lege a educației în formă definitivă (controversata Lege nr. 1/2011 se pare că și-a epuizat resursele de reglementare și va fi părăsită fără mari regrete, deși mai are încă partizani statornici). Ministerul Educației și Cercetării Științifice este gata să lanseze un proiect temerar: generalizarea studiilor liceale (un vis similar utopic a existat și în epoca totalitară), idee revoluționară, nu lipsită de riscuri, date fiind vulnerabilitățile sistemului național de educație, parte a macrosistemului economico-social românesc, integrabil societății informaționale ce transcende granițele geografice și definește „satul planetar” de astăzi. 2016 va fi an electoral și, în consecință, sunt posibile mari mișcări pe eșichierul politic, așa cum s-a întâmplat cu precizie matematică în ultimul sfert de veac post-revoluție.
Filozoful antic spunea inspirat: „Totul curge!” Trebuie să recunoaștem că Heraclit a fost un mare vizionar când a construit această metaforă remarcabilă a mișcării universale, oferind o perspectivă dialectică asupra lumii. Marii greci, fie că erau materialiști, fie idealiști obiectivi, înțelegeau această continuă transformare și devenire a universului și așezau omul – ca mai târziu renascentiștii – într-o poziție privilegiată. Această mică digresiune filozofică este un preludiu livresc și nevinovat la aparent entropica mișcare a directorilor de școli. Aș zice, aidoma unui histrion ghiduș, că a început spectacolul… Plusând, s-ar putea spune că este „toamna directorilor”. Spațiul de referință este acela al județului Vaslui (celebru în arie națională pentru cei șapte violatori de la Văleni; sarcasticii de serviciu din spațiul virtual l-au numit satul „Violeni”, demonstrând că resursele noastre de umor cinic sunt nelimitate), unde, mai nou, o serie de directori de școli și licee au fost schimbați fie prin demisia din motive personale, fie prin demitere. De ce sunt schimbați? Între motivații se află ieșirea la pensie, management defectuos și competență îndoielnică, stări conflictuale gestionate stângaci ș.a. De ce demisionează? Justificările sunt aici mai nuanțate: din motive de sănătate/oboseală/surmenaj/stres/probleme de familie/mutări în alte părți ori în altă țară/incompatibilități diverse. Un adjunct cu vocație justițiară a mers pe principiul Aut Cezar, aut nihil!, sau director plin, sau nimic, și s-a ales cu… nimic. Probabil conducerea ISJ n-a gustat oferta-ultimatum și a decis în consecință. O explicație stranie și aiuritoare a furnizat un alt director: „M-au schimbat pentru că zâmbeam prea mult. Zâmbetul meu a deranjat!”
Trebuie să admitem că poziția directorului de școală nu este una comodă. Dincolo de efemeritatea funcției (azi ești, mâine nu ești), fișa postului este extrem de încărcată, de la probleme majore și presante până la flecuștețe administrative cotidiene gen „s-a spart un geam, s-a rupt o clanță, cutare elev a chiulit, femeia de serviciu n-a venit la datorie”. Trebuie să fii pe baricade în fiecare clipă fiindcă angrenajul uman are nevoie de liderul oficial. Sistemul de relaționări (director-primar, director-comunitate, director-cadre didactice, director plin-director adjunct, director-elevi, director-ISJ) implică multe obligații și servituți. Trebuie să ai vocație managerială, răbdare, tact, capacități de negociere, intuiție, spirit conciliant, diplomație practică. Dificultățile derivate explică reacțiile temperamentale ale titularilor de portofolii: reacții emoționale, declarații belicoase, irascibilitate, orgoliu, patimă, subiectivitate, ton autoritar, ieșiri sanguinare și chiar atitudini vindicative. E greu să fii director!
Unele schimbări operate legitim de ISJ au iritat unii primari. Să ne oprim o clipă asupra acestui punct delicat: Au primarii căderea legală să se amestece în numirea directorului de școală? Primăriile au prin lege obligația de a asigura cheltuielile materiale ale unităților de învățământ și naveta cadrelor didactice (la cel de-al doilea punct lucrurile scârțâie serios). Așadar, imixtiunea primarului nu poate avea decât conotații politice, el neavând în fișa postului prerogative precise în acest sens. ISJ decide, dar – evident – poate apela la primar ca la un consultant prezumtiv obiectiv.
Revenind la navetă, există bune premise pentru o soluționare optimă a problemei: Comisia de Învățământ a Camerei Deputaților a admis propunerea ca decontarea transportului profesorilor să fie făcută din finanțarea de bază, adică de la Ministerul Educației, și nu ca până acum, din bugetele locale ale unităților administrativ-teritoriale, care – se știe – sunt sărace, iar unele de-a dreptul insolvabile.
Schimbările de directori au intrat firesc în ecuația momentului fiindcă multora le-au expirat mandatele după un an, fiind numiți la 1 septembrie 2014 prin detașare în interesul învățământului, în temeiul unei „delegații” a ISJ. Reacțiile umorale ale unor edili și alegațiile „băgătorilor de seamă” sunt generate de absența concursurilor pentru funcțiile respective. Provizoratul – ca și somnul rațiunii – naște monștri, mai mici sau mai mari. Acum culegem „roadele” ezitărilor decizionale la vârf, ca și-n cazul inspectorilor școlari.
Agitația dintr-o serie de unități școlare vasluiene nu pare de bun augur. Oricâte explicații se vor da, judicioase și de bun-simț, omul de pe stradă nu va scăpa de senzația că politicul și-a vârât din nou coada, asemenea celui-prea-întunecat, iar tâlcul final nu poate fi decât unul singur, concentrat într-o întrebare pe care ne-o punem de un sfert de veac: Oare când va scăpa școala românească de greaua povară a politicului? Neavând un răspuns, ne mulțumim să semnalăm ca temă de meditație un subiect inedit al educației în spațiul mioritic: „dictatura” părinților. Fenomenul se naște sub ochii noștri și începe să capete consistență.
Zilele trecute, fostul președinte al României, Traian Băsescu, a rostit următoarea maximă personală: „Sistemul educației este profund viciat!” Nu știm care au fost instrumentele de cercetare sociologică în cazul de față și nici datele și cifrele care au stat la baza acestui verdict dur. De altfel, la noi se poartă aserțiunile riscante, judecățile peremptorii ca ecou al prejudecăților încrustate în mentalul colectiv, stereotipiile de gândire și de logică. Din acest izvor al clișeelor de circulație folclorică s-au ivit ziceri categorice de ordin axiomatic: „Toți politicienii sunt corupți”, „Agricultura românească este la pământ!”, „Românii sunt hoți!”, „Suntem la coada Europei!”, „Școala este în cădere liberă!”, „Era mai bine înainte!”, „Legea este făcută pentru a fi încălcată!”, „Nu vom ieși niciodată din mocirlă!”, „Ne-ar trebui un milion de nemți ca să punem țara la punct” ș.a.
Uneori, și adevărurile parțiale și judecățile defetiste sunt bune: ne îndeamnă la luciditate.
Teodor PRACSIU