A mai trecut o vară, ne întoarcem la școală, la exigențele ei, la modul în care trebuie să o repunem în lumină prin prisma legilor educației, la problemele de zi cu zi din viața profesorilor, elevilor și – de ce nu – a părinților.

A trecut o vară în care s-au întâmplat câteva evenimente publice ce ar trebui să ne pună pe gânduri. Pentru a lua doar două dintre ele ne vom concentra pe Gheboasă de la Untold și pe „luptele“ dintre turiștii care doreau să intre în apa mării cu orice preț și salvamarii care doreau să le protejeze viața. Știu că pare ciudat acest început de articol într-o revistă a școlii cum este Tribuna învățământului, dar o să vedem că cele două sunt strâns legate cu modul în care concepem și (re)gândim educația în zilele noastre.

Ambele evenimente au pornit de la logica alegerii și a revoltei împotriva autorității (oricare ar fi această autoritate). Nu versurile vulgare din muzica lui Gheboasă ar trebui să ne ridice semne de întrebare (vulgaritate în limbaj și în comportament există, atât online, cât și fizic, în jurul copiilor și tinerilor și nu o să o pu­­tem exclude niciodată!). Problema este de alegere, de faptul că respectivul mesaj avea ecou în rândul unor copii și tineri care ar fi trebuit să nu „consume“ o astfel de muzică, să nu aibă aderență atât de mare. Reacția turiștilor care ar putea să fie catalogată drept inconștiență, de a intra cu tot dinadinsul în mare în ciuda interdicțiilor oficiale și repetate date de salvamari se încadrează în aceeași categorie: alegeri pe care le facem, incapacitatea de a distinge cu acuratețe binele de rău, imposibilitatea generalizării (se înecau zilnic oameni, dar reacția fiecăruia dintre cei care continuau să intre în apă era de tipul „nu mi se poate întâmpla MIE!“).

Vedem, așadar, o creștere a reactivității împotriva unei interdicții (oricât de justificată ar fi aceasta). Sunt mai multe cauze, la nivel internațional Bugeja (apud Selwyn, 2009) o numea o cultură a lipsei de respect între tineri și instituțiile formale și o punea pe seama tehnologiei (în ideea că tinerii, în lumea digitală, nu au interdicții, dar în lumea reală au și ei vor respinge modul de statuare al lumii reale din această cauză).

Impactul tehnologiei este de netăgăduit, dar nu este singurul. Avem aici un cumul de factori, de la modul de educare din partea părinților care a cuprins România în ultimii 10-15 ani (ideea că este suficientă blândețea și dragostea, dar excluzând din ecuație fermitatea aplicării unor reguli) și modul în care răspunde școala la aceste provocări prin utilizarea funcției de formare și educare pe lângă cea de instruire.

Modul în care acționează părinții are un mare rol asupra felului în care o să se dezvolte copilul. În cea mai importantă clasificare a stilurilor parentale, Diana Baumrind identifica patru stiluri parentale: părintele autoritar, părintele democratic, părintele permisiv și părintele neimplicat.

Pentru a ajunge la aceste stiluri parentale, Baumrind a utilizat două dimensiuni: suport parental (desemnând nivelul la care se implică părinții) și control strict (gradul de imperativitate parentală). Primul element (suportul parental) se asociază unor caracteristici ca: o mai mare căldură sufletească, nivel ridicat de acceptare și implicare. La polul opus, controlul urmărește gradul de monitorizare a vieții copilului de către părinte.

Evident că amândouă sunt importante în egală măsură, dar, în România în care, în mod tradițional părintele era văzut drept cu un control foarte strict ceea ce ducea direct în stilul autoritar, a apărut o întreagă literatură și cursuri de parenting care au trimis spre cealaltă extremă.

Așadar, în urmă cu câțiva zeci de ani se utiliza stilul de parenting autoritar. Acesta era centrat pe un nivel de control ridicat, dar un nivel scăzut de căldură sufletească în relația cu copilul.

Ieșind din acest model, parentingul în România ar fi trebuit să meargă spre echilibru, spre părintele democratic (cel care îmbină căldura sufletească cu atribuțiile controlului). Ei bine, nu s-a întâmplat așa, s-a trecut în cealaltă extremă, s-a ajuns la părinții permisivi, cei care ­exercită un control scăzut (chiar dacă căl­dura sufletească este la cote ridicate). Ce fac acești părinți? Pur și simplu evită con­frun­tarea cu copiii lor, dar se identifică cu starea emoțională a acestora. Drept consecință, cresc riscurile să avem copii egoiști, care au impresia că pot să facă ce vor fără să li se întâmple nimic (să scape ne­­pedepsiți), ceea ce îi poate conduce spre comportamente nepotrivite și hazardate.

Vă sună cunoscut? Are legătură cu reacția față de salvamari la mare și clarifică multe alte situații similare pe care le vedeți în viața de zi cu zi?

Să nu uităm că la numărul în creștere al părinților permisivi în România se adaugă și cel (tot în creștere) al părinților neimplicați. Stilul neimplicat presupune părinți care nu au nici perspectiva controlului, nici pe cea a implicării emoționale. De altfel, unii autori afirmă că avem de-a face cu o fugă de responsabilitatea de părinte. Rețeta dezastrului este astfel garantată!

Avem tehnologia, avem stilurile pa­­rentale, vom trece acum la cel de-al treilea factor: misiunea școlii. Rolul școlii ar trebui să fie, la fel ca în cazul părintelui care trebuie să îmbine căldura sufletească cu exercitarea controlului, tot o îmbinare între funcția de instruire și cea de formare-educare a elevilor.

Avem și aici din ce în ce mai multe voci care spun că elevii trebuie să ÎNVEȚE, că nu vin la școală să se distreze și doar să asimileze informații (pentru că, în perspectiva acelor voci, a învăța presupune doar asimilarea de informații). Avem programe (și în consecință, manuale) prost gândite, pline de informații, dar care nu ating latura formativă, de dezvoltare și educare a elevilor. Uităm că în bănci se află oameni în creștere, că nu vorbim despre „recipiente“ ce trebuie umplute, ci despre cel cu care ne vom în­­tâlni mai târziu la coadă la supermarket, în trafic, vecin sau coleg de muncă: nu ne interesează ce fel de om o să fie?

Tinerii care au mers și au cântat „versurile“ lui Gheboasă au făcut o alegere. Puteau să adere la un conținut sau să îl respingă. Părinții la început, apoi școala unde avem profesioniști în educație, trebuie să-i ajute să aibă criterii de alegere, să se înțeleagă pe ei ca oameni, să le consolideze o tabelă de valori bine fundamentată. Face școala acest lucru?

În condițiile în care profesorii sunt obligați să „fugă prin materie“ pentru a putea preda tot, unde mai este timpul pentru reflecție, pentru înțelegere, pentru analiză? Cât de mult ne interesează pe cine formăm astăzi în băncile școlilor?

Am început acest articol într-un mod mai puțin obișnuit pentru că evenimentele verii, un concert sau o altercație pe plajă nu par, la o primă vedere, să fie re­­prezentative pentru un sistem de educație. Ni se pare că altele sunt aspectele care ar trebui să ne preocupe, elemente de forță, de viziune, de tehnică, de detaliu.

Uităm când facem acest lucru că avem o funcție de optimizare socială pe care educația trebuie să o îndeplinească. Aceste evenimente (și multe altele, de la firul ierbii, din viața noastră de zi cu zi) au legătură cu modul în care educăm copiii și tinerii. Ele sunt elemente de simptom social pentru a ne reîntoarce asupra rolului și locului școlii, pentru a vedea ce putem face astăzi pentru ca mâine să fie altfel. Și totul începe cu in­vestiție în educație și cu viziune… să ve­­dem dacă le vom avea…

Prof. univ. dr. Ion-Ovidiu Pânișoară – Universitatea din București

Articol publicat în revista Tribuna Învățământului nr. 44-45