Toți cunoscătorii îl asociază pe Titu Maiorescu procesului de europenizare a României sau, mai exact – cum a precizat ulterior Eugen Lovinescu –, sincronizării civilizației noastre cu cea occidentală. Maiorescu și-a desfășurat întreaga activitate în România, a simțit pe viu toate calitățile și defectele societății românești, a văzut clar avantajele modelului occidental și a remarcat marele decalaj între lumea românească arhaică, răsăriteană și influențată de balcanism și lumea europeană occidentală, dinamică, dominată de competiție și bazată pe performanță.
Elev fiind și auzind de Titu Maiorescu, am asociat numele lui de botez cu al omonimului Titu Herdelea, personaj din romanul Ion de Liviu Rebreanu, fără să stabilesc de îndată vreo altă legătură decât de identitate a numelui de botez. Oricare intelectual român știe câte ceva despre Titu Maiorescu, dacă nu detalii privind creația sa, măcar generalități despre legătura marelui critic literar cu Eminescu. Majoritatea românilor îl asociază pe Maiorescu Iașiului și Bucureștiului, Junimii și Convorbirilor literare, eventual și Partidului Conservator. Este însă evident că, în contextul Vechiului Regat, prenumele de Titu (îl chema, de fapt, Titu Liviu, ca pe cel mai mare istoric al Romei) este neobișnuit. Explicația este simplă: familia sa dinspre ambii părinți provenea din Transilvania, iar în Transilvania, de la Școala Ardeleană încoace, prenumele romane (câteodată și grecești) erau la ordinea zilei. Mai mult, în școlile românești din Ardeal, încă de pe vremea iluminismului, istoria românilor începea ab Urbe condita, adică „de la fondarea Orașului“ (Romei), în 753 î.Hr., ca să ne arătăm noblețea (descindeam, adică, din cel mai civilizat popor al lumii!) și vechimea. Concepția politică dominantă în acel timp era că au drepturi asupra unei țări și în anumite țări doar popoarele cele mai vechi și mai nobile, „popoarele cu istorie“, nu cele „anonime“.
Tatăl, Ioan Trifu, născut la Bucerdea Grânoasă, pe Târnave, era înrudit cu Petru Maior, de unde și noul nume de Maiorescu. Invazia numelor latinești printre românii ardeleni avea două rațiuni practice: pe de o parte, sublinia latinitatea noastră, devenită o adevărată obsesie, în fața valului de huliri, minciuni, denigrări privitoare la sorgintea și soarta românilor, iar pe de alta, împiedica traducerea lor în ungurește, traducere devenită politică de stat în partea răsăriteană a Imperiului Habsburgic, mai ales în forma sa austro-ungară, inventată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și destinate unei durate de câteva decenii (1867-1918). Prin urmare, Maiorescu era deopotrivă după tată și după mamă (Maria, născută Popasu/Popazu din Brașov) transilvănean. Faptul este important, mai ales în condițiile în care se vehiculează azi în anumite medii aserțiunea (frustă și, în esență, inexactă) că marele om de cultură și om politic, ar fi spus, la un moment dat, că ardelenii nu voiau unirea cu Țara.
Despre Maiorescu am învățat în ultimul an de gimnaziu, dar fără prea multe detalii biografice. „L-am cunoscut“ abia la liceu, azi Colegiul Național Andrei Șaguna din Brașov. În prima zi de școală, după un concurs de admitere sever (din iunie-iulie) și după festivitățile aferente acelei zile de început (din luna septembrie), ar fi urmat prima lecție de dirigenție. Dar, înainte de asta, profesorul de germană ne-a făcut, după tradiție, turul erudit al școlii. La un moment dat, când ne apropiam de sala festivă (unde la 1882 avusese loc premiera operetei Crai Nou în prezența autorului, Ciprian Porumbescu, profesor la Șaguna), profesorul s-a oprit, ne-a strâns mai aproape și ne-a spus, ca o mărturisire de taină și de capitală importanță: „Atenție, domnilor elevi, călcați cu băgare de seamă, fiindcă sunteți pe urmele pașilor lui Titu Maiorescu, Octavian Goga, Ștefan Octavian Iosif, Lucian Blaga…“. De-atunci, nu am încetat să fiu copleșit de acea realitate tulburătoare, de lumea intelectuală a acelor antecesori celebri, care primiseră secretele „învățăturii și educației“ (deviza școlii este: Litteris et virtuti) în acel loc binecuvântat. Elevul Titu Liviu Maiorescu (botezat cum spuneam, cu nume latinesc, ca orice copil de român ardelean), născut la Craiova, a învățat în Șcheii Brașovului, la școala lui Ioan Barac, dar a urmat un an și la Gimnaziul Românesc (1850-1851), viitorul liceu „greco-oriental“ (ortodox). Cel care trudise pentru înființarea „înaltei școli românești“ din Șchei era chiar unchiul pe linie maternă al elevului Titu Maiorescu, anume preotul Ioan Popazu, paroh al Bisericii Sfântul Nicolae din Șchei și apoi protopop al Brașovului. Elevul Titu Maiorescu, devenit student, a mers apoi la Viena, la Berlin, la Sorbona… S-a întors acasă și a ajuns profesor la Universitatea din Iași, cea dintâi universitate modernă a României, universitate căreia i-a fost și rector.
De la Maiorescu am învățat apoi, după îndelungi lecturi, începute cu În contra direcției de astăzi în cultura română, ce înseamnă să-ți pese de cultura română, înscrisă în contextul european. Maiorescu este cel dintâi care a observat și relevat invazia de forme culturale străine care nu se potriveau deloc fondului național, autohton. Modernizarea i se părea lui Maiorescu forțată, criticul fiind de părere că numai fondul esențial românesc ar putea să nască formele viitoare ale culturii române. De fapt, lucrurile nu erau atât de simple, Maiorescu înțelegând și teoretizând nevoia de orientare spre Occident a românilor, nu pe baza imitației simple, ci a fondului nostru roman, a rădăcinilor apusene implantate în Dacia odată cu sigiliul Romei. Cred că Maiorescu a văzut foarte clar realitatea vremii sale: o parte mare din civilizația noastră bizantino-balcanică – după secolele de dominație otomană directă și indirectă – devenise un balast care ne împiedica să pulsăm în ritmul civilizației occidentale europene, dătătoare de ton în lume. Numai că această civilizație ne era destul de aproape prin originile obturate și care trebuiau reînviate și conștientizate.
Ca istoric, am observat apoi că Titu Maiorescu reprezenta prin sine, prin viața sa, prototipul românului ideal, prefigurând unitatea națională. A fost mai întâi tatăl, Ioan Trifu, devenit Maiorescu, născut în centrul Transilvaniei și trecut apoi peste Carpați, cu experiențe de viață la Craiova și în alte părți. Fiul de transilvănean – influențat de Școala Ardeleană și născut la Craiova – avea să vină el însuși în țara intracarpatică, la Brașov, pentru ca, după ani, să fie profesor la Iași, unde a făcut și Junimea, sfârșindu-și viața la București, după ocuparea celor mai înalte demnități (inclusiv a celei de prim-ministru). Astfel, cu izvorul în Ardeal, a ajuns să se nască în Oltenia, de acolo să treacă iarăși în Ardeal, mai târziu în Moldova și apoi în Muntenia, în capitala României.
De la Heliade Rădulescu, cu al său îndemn „Scrieți băieți, orice, numai scrieți!“, până la Maiorescu este o cale care comprimă secole de evoluție, o cale care, de la privilegierea cantității operelor elaborate în românește, ajunge la calitatea lor, la corelarea lor cu operele și cu marile curente europene.
De la Maiorescu am învățat cum se fac instituțiile unei țări și geniile ei. Prin Junimea, Maiorescu a dat „direcția de astăzi în cultura română“ și a făcut-o de la Iași, unde, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, se plămădea cultura modernă românească, se coceau modelele, adică clasicitatea noastră. El, părintele Junimii și al Convorbirilor literare, a știut să strângă în preajmă-i poeți, prozatori, critici, istorici, memorialiști etc. și să deseneze viitorul culturii românești în contextul ei european. Titu Maiorescu a continuat acea direcție a Școlii Ardelene care a plasat națiunea noastră pe o traiectorie continentală. În disputa amiabilă între cele două curente onorabile ale culturii și civilizației noastre – cel modernist și europenist, pe de o parte, și cel autohtonist și protocronist, pe de altă parte – Maiorescu și maiorescienii ne-au orientat bine cu privirea spre Europa, spre Europa Occidentală concurențială și competitivă, spre Europa eficientă, spre Europa viitorului. Nu a fost greu să facă pledoarie pentru această opțiune: după 1453 (căderea Constantinopolului și intrarea civilizației bizantine într-un con de umbră), devine tot mai clar că modelul de civilizație triumfător este cel occidental, care avea să se extindă în întreaga lume de succes. Mai greu era pentru români să pună în aplicare o asemenea orientare, spre care ne îndemnau numele nostru, originea romană, limba neolatină, forma de creștinare și atâtea altele. Defectul de a nu fi știut să urmăm întocmai îndemnul ne aparține nouă, dar meritul de a ne fi arătat clar calea rămâne al lui Maiorescu.
Încă o vorbă despre sentimentul românesc al lui Maiorescu, pus în cumpănă de unii „exegeți“ prea grăbiți și dornici să ne învețe, în preajma centenarului Marii Uniri, că nu suntem vrednici de nimic și că unirea este un dar al altora făcut – oare de ce? – nouă. Titu Maiorescu nu a fost o idee pură, trăitoare în empireul zeilor, ci un om cu sentimente, idealuri și ambiții omenești. Făcând politică, a participat la lupta pentru putere și a aspirat să ajungă ministru și chiar prim-ministru, ceea ce a și reușit. Într-un moment de asemenea aspirație spre cea mai înaltă funcție în stat, fiind și filogerman într-o vreme când șuvoiul poporului român era filofrancez și pro-antantist (adică voia intrarea țării în război în Antanta, alături de Franța, Anglia, Rusia, Italia), Maiorescu i-ar fi spus regelui de origine germană că ardelenii nu vor unirea. A făcut-o însă din calcul politic, sperând să-i facă suveranului o plăcere și să direcționeze decizia finală spre alianța cu Germania și Austro-Ungaria. Nu avea de unde să știe că regele Ferdinand se identifica perfect cu interesele majore ale poporului pe care-l păstorea și că nu-și considera dinastia germană, ci românească. Se știe asta dintr-o faimoasă replică dată de suveran lui Petre Carp, alt filogerman, chiar mai înfocat decât Maiorescu. Acesta din urmă nu a mai apucat să vadă România Întregită, fiindcă s-a stins la 77 de ani, în iunie 1917. A visat, însă, țara unificată, doar că vedea cel mai mare pericol pentru identitatea noastră nu în Transilvania, ci în Basarabia, robită de ruși. Este absurd să insinuăm că „europeanul“ Maiorescu nu a iubit România și că nu ar fi vrut unirea Transilvaniei cu România. Maiorescu a trăit unirea prin însăși viața sa, deplină ca și rotunjimea pământului românesc. Maiorescu a văzut clar unitatea limbii, a literaturii și a culturii noastre. Maiorescu vine în linie dreaptă de la Cantemir (cel care scrisese Hronicon a toată Țara Românească, care apoi s-a despărțit în Moldova, Muntenească și Ardealul), trece prin Școala Ardeleană și se sublimează în Eminescu (cel care scrisese Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie!, cu mult înainte ca România să existe întreagă pe hartă). Maiorescu a trăit decenii întregi la Iași și la București, adică printre regățeni (nu în Ardeal) și nu i-a veștejit deloc pe „mitici“. Dimpotrivă, a construit țara împreună cu ei. Ar fi bine să avem azi mai mulți ardeleni și români ca Maiorescu, fiindcă soarta fericită de viitor a României ar fi asigurată.
Titu Maiorescu, alături alți intelectuali marcanți din generația sa, are meritul de a fi înscris lumea românească pe traiectorie europeană. Azi medităm cel puțin în două direcții asupra acestei imense lucrări a lui Maiorescu: civilizația europeană occidentală pare să fi „obosit“, pare în declin și ne dă uneori semnale contradictorii (neomarxismul, „progresismul“, „cultura anulată“/cancel culture), inclusiv de egoism național și de închidere în interiorul națiunilor vechi, pe de o parte; amenințările imperiului euro-asiatic de la Răsărit, neoprite vreodată, au devenit agresive din nou și sunt însoțite de violență armată, pe de altă parte. Și, totuși, a avut dreptate Maiorescu: în fața expansiunii, militarismului, cinismului și sfidării răsăritene, românii nu au altă cale decât Occidentul, de unde – cum spuneam – le vin originea, numele, credința primită în haină latină și mai ales forma lor de adresare către lume, adică limba lor romanică, limba română.
Acad. Ioan-Aurel POP – Președintele Academiei Române
Articol publicat în numărul 37-38 al revistei Tribuna Învățământului
