Între personalitățile cu contribuții fondatoare la prefigurarea și promovarea opțiunilor majore ale devenirii moderne românești, Titu Maiorescu (Craiova, 15 februarie 1840 – 18 iunie 1917, București) ocupă un loc aparte. La momentul istoric decisiv al integrării europene depline și punerii bazelor statului român modern el adu­cea, prin formația sa filosofico-juridică obținută la marile universități franceze și germane, ideile deschiderii occidentale și milita pentru adaptările necesare receptării și împământenirii lor, generând astfel orientări cu orizonturi permanente ale culturii și civilizației românești. Amplitudinea enciclopedistă și prezența publică multidimensională au făcut ca, de la Palatul de Justiție la Universitate și Academie și până la ședințele Junimii, cu sentințe devenite definitive și uneori executorii, Maiorescu să se manifeste ca un adevărat „magistrat“ al începuturilor modernității culturale românești. În pofida timpului trecut și a moștenirii excepționale astfel transmise, aspecte însemnate ale operei sale, multe semnificații ale demersurilor și pozițiilor exprimate au ră­­mas în așteptarea punerii pe deplin în lumină. Unele din aceste necunoscute, ținând mai ales de cultura juridică, încercăm să le dezlegăm în rândurile de mai jos.

1. Soarta științei dreptului în România pare a se fi decis în a nu fi în contextul fondator al modernității noastre din a doua jumătate a secolului al XIX-lea când, sub semnul totalei ruperi de trecut, grabei integrării europene și su­pralicitând „spiritul critic“ demolator și sterp, din comoditate și neputință am abandonat „spiritul creator“ care ne îmbia la o valorificare superioară, autentică a moștenirii dreptului roman în construirea noului așezământ juridic al țării. Eminescu a înțeles miza, dar nu a exprimat mai nimic în privința rezolvării sale în opera lui consacrată predominant altor orizonturi creatoare; Bărnuțiu, susținut ulterior și de Iorga, a arătat calea absolută a unei dezvoltări proprii, organice și specifice ținând de resorturile Școlii istorice; Maiorescu, adeptul „noii direcții“, l-a criticat demolator, până la ridiculizare, dar nu a înțeles ori nu a avut timp sau nu a putut să ofere și o soluție. Într-o atare situație de absență a unei „drepte măsuri“ nu ne-a mai rămas decât calea cea mai facilă: cea a preluării, prin transplant, a instituțiilor și legislației străine la pachet cu doctrina și jurisprudența aferente, care avea să marcheze întreaga noastră dezvoltare ulterioară, cu rezonanțe ce pot fi înregistrate și în prezent.

Această alunecare pe panta „importului juridic“ și a imitației teoretice va deveni definitivă în cultura juridică românească și va marca, până astăzi, istoria dreptului nostru, reducându-i studiul la un simplu exercițiu de tehnică și artă, de interpretare și aplicare concretă a „reglementărilor în vigoare“ și refuzându-i statutul de știință veritabilă.

O neputință organică devenită em­­blemă culturală, care trebuie sesizată și denunțată ca atare, chiar dacă nu poate fi imputată cuiva anume, cu asumarea implicațiilor sale și, pe cât posibil, încercarea corecturilor necesare. În acest proces istoric complex, prezența lui Maiorescu la începuturile sale a fost una importantă, din păcate rămasă mai puțin cunoscută, dar care reclamă o clarificare în numele unei cunoașteri mai bune a propriului trecut juridic și a încerca a răspunde mai adecvat provocărilor timpului nostru.

2. Pentru integrarea personalității maioresciene în contextul propus al demersului de mai jos se impune cu necesitate prefigurarea câtorva linii ale formării și exprimării sale ca jurist. Din motive greu de înțeles și, în orice caz, neîntemeiate, biografii și exegeții operei lui Maiorescu ignoră aproape total preocupările sale de ordin juridic. Într-adevăr, așa, de pildă, Dicționarul membrilor Academiei Române îi reține numai calitățile de critic literar, estetician și om politic. Și aceasta în condițiile în care, doctor în Filozofie, el a fost licențiat nu numai în Litere, dar și în Drept. Iar în plan profesional, dacă și-a început activitatea ca magistrat, din 10 ianuarie 1866, când a intrat în Baroul de Iași, și până la sfârșitul vieții (iunie 1917), adică 51 de ani a avut calitatea de avocat, aceasta fiind de altfel profesia căreia i-a consacrat cea mai mare parte a activității sale. Nu în ultimul rând, mai întâi în 1888 și apoi între 1900-1901, a îndeplinit funcția de ministru al Justiției, ocazie cu care a încercat să „moralizeze“ deopotrivă ma­gistratura și avocatura. Dincolo de practicarea magistraturii ori activitatea la bară, de elaborare, interpretare a legii și aplicare a prevederilor sale, și-a afirmat în diferite ocazii și talentul oratoric deosebit în susținerea pledoariilor și a punctelor sale de vedere. Așadar, în cele aproape șase decenii de activitate, el a practicat toate profesiile juridice – de ju­decător, procuror și mai ales avocatura –, în calitate de deputat s-a implicat în activitatea legislativă, iar ca ministru al Justiției a contribuit la administrarea acestui important sector al acțiunii guvernamentale, apărând astfel ca un „om total de drept“.

Dincolo de specificul problemelor, și în domeniul dreptului Titu Maiorescu și-a exprimat esențele personalității sale de animus rector, pentru că, așa cum îl caracteriza un contemporan, la catedră sau la tribuna publică, pe banca ministerială, la barou și în pretoriul justiției, în toată viața lui publică „așa de frumoasă și de senină“, el a impus valoarea, corectitudinea și seriozitatea.

3. Marele gânditor italian Giorgio Del Vecchio (1878-1970) îl înscrie și tratează printre filozofii români ai dreptului în lucrarea Lezioni di Filosofia del Diritto (ediția a 3-a, 1936), menționând: „În perioada care a urmat (după cea a lui Simeon Bărnuțiu – n.n.) se înfățișează ca importantă figura lui Titu Maiorescu (1840-1917), autor al unor opere filosofice (Criticele, 1874; Logica, 1876 etc.), inspirate în parte de Kant, precum și al unor studii juridice și politice, toate cu o largă influență. Printre discipolii săi trebuie amintiți Petre P. Negulescu…, I. Petrovici…, S. Zeletin“. Faptul că teoria formelor fără fond i-a fost atribuită lui Titu Maiorescu a fost explicat prin aceea că el a fost cel care i-a dat „o formulare precisă, categorică de la înălțimea unui mare prestigiu cultural, social și politic la care nu se ridicase nici unul din precursorii săi incontestabili“ sau că el a emis propria sa teorie într-o epocă marcată de consolidarea modernizării instituționale a societății românești, consolidare care a condus însă în egală măsură la evidențierea efectelor mai puțin fericite ale acestui proces asupra societății românești. Dezbaterea asupra acestei teorii durează în cultura română până astăzi, iar lucrări juridice mai recente consacrate istoriei constituționalismului românesc au evidențiat inclusiv actualitatea perspectivei lui Maiorescu pentru înțelegerea acestui proces de modernizare în nota sa specific românească. Și totuși, impactul și moștenirea cultural-istorică ale unor asemenea puncte de vedere sunt departe de a fi elucidate.

4. „…De douăzeci de ani, ne depărtăm necontenit de Titu Maiorescu. Niciodată nu ne-a fost mai departe, mai străin și mai indiferent Titu Maiorescu decât astăzi“, când, continuă Mircea Eliade la începutul importantului său articol despre Cele două Românii din toamna anului 1936, „Eminescu reprezintă pentru noi acel secol al XIX-lea românesc, naționalist și «mistic» … străbătut de o uriașă voință de creație: creație de stat românesc, de cultură românească «grandioasă» avându-și modelele de-a dreptul în Renaștere sau în antichitatea clasică“. Prin creatori precum Nicolae Bălcescu, Ion Heliade Rădulescu și Bogdan Petriceicu-Hasdeu, scrie Eliade, „nu copiam Europa, nici nu o respingeam, ci ne mă­suram cu ea“, iar aceasta era „cea mai bună atitudine spirituală și politică față de Europa pe care o poate avea România modernă“. Dacă lui Eminescu, cel „scăpat de mult de sub tutela critică și filosofică a lui Maiorescu“, Eliade îi impută faptul că a inaugurat „o polaritate fu­­nestă culturii românești: cărturarii și oamenii politici sunt pentru sau contra Europei“, Titu Maiorescu – despre care Eliade afirmă la sfârșitul textului său că „n-a cutezat să afirme în filosofie niciun lucru personal, de teamă să nu gre­șească“ – apare drept cel care ar fi inhibat această atitudine prin „spiritul critic“.

Opoziția dintre „spiritul critic“ și „spiritul creator“ fusese deja la vremea respectivă exprimată, în aceiași termeni și la fel de explicit de un jurist: avocatul Petre Marcu-Balș, mult mai cunoscut sub pseudonimul Petre Pandrea, iar mai târziu istoricul Nicolae Iorga. Într-un fulminant studiu din 1928, Pandrea subliniase diferența dintre junimismul care „a lăsat nefastul dispreț față de realitățile românești, analizate cu lupa deformantă a scepticismului, iar nu cu dragostea și înțelegerea pentru dureri scumpe“ și „o altă concepție istorică, realistă și creatoare, totdeodată un imn adus destinelor regale care așteaptă statul român“ exprimată de linia „Kogălniceanu, Eminescu, Bărnuțiu, Iorga, Pârvan, Motru, Gândirea“. La rândul său, Iorga – cel care stigmatizase și cu alte prilejuri „atitudinea descurajatoare a «junimismului» degenerat și politicianizat, care ne relega în rândul națiilor mici, fără originalitate culturală, menite a trăi sub toate raporturile la remorca celor mari ai lumii, ale căror forme ar fi prin ele înseși neapărat superioare formelor pe care ne simțeam în stare a le elabora“ – avea să-i acuze pe membrii așa-numitei noi școli istorice (C.C. Giurescu, P.P. Panaitescu) de se fi ridicat „împotriva manifestării organice integrale, plină de sentimentul încrederii, de optimism, a unui popor“, formând tocmai pe urmele lui Maiorescu „o școală de negare, o școală de cârtire, o școală de ofensă, considerând interesul național ca o pată de câte ori el poate să fie servit prin mărturisirea onestă a unui adevăr care poate servi o țară și un popor și nu încetează pentru aceasta niciun moment de a fi adevăr“.

Din toate aceste luări de poziție, cărora li s-ar mai putea adăuga numeroase altele, s-ar putea desprinde concluzia unei opoziții cu rol structurant pentru întreaga cultură umanistă română modernă, în raport cu care s-ar putea aștepta de reprezentanții fiecărui domeniu să-și definească opțiunea ca răspuns la întrebarea formulată de Nicolae Iorga și precizată în sensul alternativei dintre abordarea domeniului respectiv „prin prisma unui raționalism formal și tern, golit de viață sau de conținut spiritual, ori prin cea a sufletului național, care reprezintă adevărul“ (N. Iorga). Dintru început, în ce ne privește, opțiunea noastră ar putea fi considerată limpede, pornind de la articolul publicat în numărul precedent al acestei reviste, unde pledam pentru acordarea de către juriștii români a unei atenții sporite ideilor Școlii Istorice a Dreptului și identificam în receptarea și dezvoltarea creativă a acestor idei în cadrul culturii românești de astăzi ceea ce Mircea Eliade numea „firul de foc care leagă ideologia politică a lui Eminescu de cea a lui Iorga“, însă un cititor atent (și) al acelui articol – continuat în rândurile de față – s-ar putea întreba: de ce nu și Maiorescu?, mai ales în condițiile în care, așa cum vom arăta mai departe, acesta ar putea fi considerat la rândul lui apropiat de Școala Istorică a Dreptului.

5. O asemenea întrebare ar putea fi considerată legitimă, dacă problema opțiunii între Maiorescu și Iorga ar fi ridicată într-adevăr în termenii celui din urmă, ca opțiune globală a întregii culturi române. În realitate, credem că lucrurile trebuie privite nuanțat, mai ales în condițiile în care regimul comunist instaurat în România i-a supus inițial atât pe Maiorescu, cât și pe Iorga aceleiași damnatio memoriae rezervată creatorilor cu un impact major asupra consolidării identității culturale românești ca parte a identității naționale, ceea ce de bună seamă n-ar fi fost necesar, dacă lucrurile erau atât de limpezi precum le vedea marele istoric și dacă, într-adevăr, despre Titu Maiorescu s-ar fi putut spune că „singura și marea operă“ a lui a constat în „iluzia superbă ce voia să deie despre sine însuși“ (N. Iorga, Oameni care au fost). Mai degrabă de înțeles – pe de o parte în contextul conflictului interbelic dintre o școală de filosofie „științifică“ fondată de filosoful Maiorescu și direcția „tinerei generații“ căreia îi aparținea M. Eliade și în ale cărei reprezentări „figura lui Maiorescu apare în imagini pline de contrast care îl copleșesc pe Maiorescu cel real“, pe de altă parte în contextul conflictului politic ce opunea pozițiile politicianului Maiorescu celor pe care se plasa Iorga în calitatea sa de om politic – formularea tranșantă a celor două tradiții poate și trebuie să fie relativizată în primul dintre aceste domenii și concretizată în cel de-al doilea.

de Mircea Duțu – profesor universitar

Articolul integral poate fi citit în revista Tribuna Învățământului nr. 14-15.