Din motive greu de înţeles şi, în orice caz, neîntemeiate, biografii lui Titu Maiorescu (15 februarie 1840, Craiova – 18 iunie 1917, Bucureşti) şi mai ales exegeţii operei sale ignoră aproape total preocupările lui de ordin juridic. Într-adevăr, aşa, de pildă, Dicţionarul membrilor Academiei Române  îi reţine numai calităţile de critic literar, estetician şi om politic. Şi aceasta în condiţiile în care, doctor în filosofie, el a fost licenţiat nu numai în litere, dar şi în drept. Iar în plan profesional, dacă şi-a început activitatea ca magistrat, din 10 ianuarie 1866, când a intrat în Baroul de Iaşi, şi până la sfârşitul vieţii (iunie 1917), adică 51 de ani, a avut calitatea de avocat, aceasta fiind astfel profesia căreia i-a consacrat cea mai mare parte a activităţii sale. Nu în ultimul rând, mai întâi în 1888 şi apoi între 1900–1901, a îndeplinit funcţia de ministru al justiţiei, ocazie cu care a încercat să „moralizeze“ deopotrivă magistratura şi avocatura. Dincolo de practicarea magistraturii ori activitatea la bară, de elaborare, interpretare a legii şi aplicare a prevederilor sale, şi-a afirmat în diferite ocazii şi talentul oratoric deosebit în susţinerea pledoariilor şi a punctelor sale de vedere.
Totodată, din păcate, Maiorescu a fost nu numai magistrat şi avocat în cadrul unor procese, dar, de câteva ori, a avut chiar calitatea de inculpat, precum în cauza privind „scandalul“ de la Şcoala Centrală de fete din Iaşi. Dincolo de specificul problemelor, şi în domeniul dreptului, Titu Maiorescu şi-a exprimat esenţele personalităţii sale de animus rector, pentru că, aşa cum îl caracteriza un contemporan, la catedră sau la tribuna publică, pe banca ministerială, la barou şi în pretoriul justiţiei, în toată viaţa lui publică, „aşa de frumoasă şi de senină“, el a impus valoarea, corectitudinea şi seriozitatea.
Într-adevăr, Maiorescu a marcat epoca sa în cultura şi viaţa publică românească prin înclinarea sa spre idealitate şi cultul sincer pentru adevăr şi frumos, preţuirea virtuţilor poporului şi sănătatea morală a societăţii.

1. Dreptul, ca exerciţiu de supravieţuire. Aşa cum s-a întâmplat cu multe înalte spirite de-a lungul timpului, învăţarea dreptului şi practicarea profesiilor juridice au reprezentat exerciţiul de supravieţuire materială şi instrumentul de poziţionare socială care au permis dezvoltarea talentului creator şi în alte sfere ale cunoaşterii sau ale artei şi literaturii. Aşa se face că, precum era aproape obiceiul în veacul al XIX-lea, şi tânărul Maiorescu urmează, pe lângă studii superioare de filosofie şi litere, şi pe cele juridice, obţinând licenţa în drept la Universitatea din Paris. Atunci când el a audiat cursurile juridice ale Sorbonei, viaţa publică şi în special cea literară franceze mai cunoşteau încă ecourile celor trei mari procese ale anului 1857, care aduseseră în faţa justiţiei penale pe Eugene Sue, Gustave Flaubert şi Charles Baudelaire. Şi aceasta nu puteau să nu impresioneze pe tânărul român, cu atât mai mult cu cât ultimii doi autori erau susţinători şi promotori ai tezei „artă pentru artă“. (Era o atmosferă încărcată în condiţiile în care, după evenimentele revoluţionare de la 1848, când literaturii şi teatrului li s-a imputat că le-au influenţat şi mai ales odată cu lovitura de stat a lui Napoleon al III-lea s-a introdus cenzura presei şi creaţiile literar-artistice erau atent supravegheate în privinţa mesajului lor. La fel ca în cazurile proceselor Restauraţiei, şi în cel al operei literare Madame Bovary s-a generat un conflict de interpretare între acuzare, reprezentată de procurorul imperial E. Pinad şi apărarea asigurată de maître Senard, unul care ţinea de procedurile artistice adoptate de autor: naratorul impersonal care nu judecă pe eroina sa, tehnica novatoare a discursului indirect liber, care face scandal, pentru că nu se ştie cine vorbeşte în roman – procurorul imputa autorului gândurile personajului, precum în scena în care, revenind de la întâlnirea cu amantul său, ea se priveşte în oglindă şi se găseşte frumoasă –,
   realismul – descrierile nude şi pe care procurorul le numeşte „culoarea lascivă“. Aceste procedee sunt o sursă de ambiguitate, ceea ce face să fie imposibil de a tranşa între cele două teze: cea potrivit căreia Madame Bovary este un roman care propovăduieşte adulterul şi, respectiv, cea conform cu care, dimpotrivă, autorul denunţă efectele nocive educaţiei şi ale relelor lecturi asupra unei tinere fete de condiţie modestă, care o fac să dorească a se ridica deasupra statutului său, ceea ce o conduce la adulter şi la ruină.
   D. Salas – direction, La plume et le prétoire. Quand les écrivaines racontent la justice. La documentation Française, Paris, 2014, p. 255.)

Tite Live Maiorescu, „licenţiat în litere, membru corespondent a Societăţii filosofice din Berlin“,  şi-a susţinut teza pentru licenţă la Facultatea de drept din capitala Franţei, joi 28 noiembrie 1861, în faţa unei comisii formată din patru profesori, având ca preşedinte pe M. Duverger. Potrivit reglementărilor universitare în materie, lucrare a cuprins abordarea unui subiect regimul juridic al dotei, din două perspective: cea a dreptului roman: Jus romanum. De jure dotium şi, respectiv, cea a dreptului francez: Droit français. Du régime dotal. (Jus romanum. De jure dotium. Droit français. Du régime dotal, thèse pour la licence, Charles de Mourgues Freres, Successeurs de Vinchon,
Paris, 1861.)
S-a realizat astfel o tratare evolutivă şi unitară a instituţiei juridice în cauză, pornindu-se de la originile şi configuraţia sa manifestată în dreptul roman şi apoi, într-o unitate de viziune, în reglementarea Codului civil napoleonian din 1804. Pentru a reflecta din plin specificul şi autenticitatea problematicii, ipostaza romană a instituţiei juridice a fost redactată şi publicată în limba latină, iar cea aferentă Codului Napoleon în limba franceză.
Desigur, elaborată după un plan judicios întocmit, lucrarea reprezintă, înainte de toate, o expunere sistematizată a subiectelor tratate la nivelul de dezvoltare a doctrinei şi cristalizare a jurispru­denţei aferente, cuprinzând concluzii menite să caracterizeze regimul juridic al dotei în forma sa originară, aferentă dreptului roman şi al reflexului său modern din dreptul francez. Expunerea reglementărilor de lege lata urmează structura general acceptată, urmărindu-se mai ales dovedirea înţelegerii specificului şi expri­mării diferenţelor cu celelalte instituţii ale Dreptului civil. Întors în ţară (la sfârşitul anului 1861), se stabileşte la Bucureşti şi îşi manifestă disponibilitatea, în faţa autorităţilor de resort, de a ocupa un post în învăţământ sau în magistratură. În aşteptarea unui răspuns favorabil, începe să susţină o serie de conferinţe publice pe teme filosofico-sociale, care îi confirmă talentul de orator şi ampla erudiţie.
Prezentat domnitorului Alexandru Ioan Cuza, „în urma impre­siei căpătate, acesta porunceşte ministrului Brăiloiu (ministrul de justiţie al timpului, n.n. M.D.) să-l numească magistrat“. Aşa se face că, la 2 iunie 1862, a fost numit supleant la Tribunalul Ilfov, fapt care, oferindu-i o anumită poziţie materială, a făcut posibilă venirea logodnicei sale Clara Kremnitz de la Berlin la Bucureşti şi încheierea căsătoriei lor. La scurt timp, noul ministru al justiţiei, Dimitrie Corne, îl înaintează pe tânărul magistrat la gradul de procuror. Dar, iată că, în acest context, soseşte şi propunerea de la ministrul instrucţiunii publice de a merge profesor-director tocmai la Liceul Internat din Iaşi, post rămas vacant în urma unor incidente. Se pare însă că dorinţa şi vocaţia profesorală au învins, cel puţin instituţional, în ciuda opoziţiilor familiei care ţinea la promiţătoarea sa carieră de magistrat, precum se nota în cea mai cunoscută dintre biografiile sale: „Risipindu-şi începutul de gospodărire, procurorul Titu Maiorescu îşi ia rămas-bun de la magistratură şi porneşte spre vechea capitală a Moldovei, primind însărcinarea mai nimerită de director al unui internat“. (Titu Maiorescu de Soveja, Editura „Cartea Românească“, Bucureşti, 1925, p. 47)
Ajuns la Iaşi, începe şi la Universitate cursul Despre istoria republicei romane de la introducerea tribunilor plebei până la moartea lui Iuliu Caesar, cu privire specială la dezvoltarea economico-politică, iar din ianuarie 1863 inaugurează prelegerile de filosofie, numit la această disciplină în locul lui Simion Bărnuţiu, rămas la catedra de drept public.
Ardent susţinător al studiului limbii latine şi cultivării limbii române, mai ales prin şcoală, cel care părăsise magistratura pentru sacerdoţiul didactic scria şi îndemna într-una din publicaţiile vremii: „Cultivă limba poporului, lăţeşte-i-o prin toate satele, învaţă-l să şi-o cunoască cu toate dependinţele ei, cu poezii şi cântece, cu tradiţiuni istorice şi cu poveşti populare, şi atunci ai regenerat un popor pe tărâmul intelectual cu acelaşi rezultat cu care îl regenerezi pe tărâmul economic printr-o lege rurală“. (Anuarul Institutului Vasile Lupu din Iaşi, pe anul şcolar 1863–1864 de T. Maiorescu, Iaşi, 1864, p. 19.)

2. Atitudinea filosofică şi analiza juridică. În prezentarea personalităţii şi operei filosofice a lui Titu Maiorescu în bine-cunoscuta Istorie a filosofiei moderne, N. Bagdasar făcea o interesantă remarcă, cu importante consecinţe asupra preocupărilor teoretice juridice iniţiale ale autorului Criticelor: „Ca urmări sociale ale acestei atitudini filosofice, sunt spiritul critic şi spiritul de toleranţă, precum şi cultivarea femeii şi întărirea familiei. Istoria ne învaţă, spune Maiorescu, că acolo unde femeia serveşte decât plăcerii brute, e o dovadă de nivel scoborât al culturii; şi că poporul care nu mai are nici un simţ pentru căsătorie şi viaţa de familie, e sortit pieirii“. (Societatea Română de Filosofie, Istoria filosofiei moderne, vol. V: Filosofia românească de la origini până astăzi, Bucureşti, 1941, p. 30)

O asemenea concepţie asupra relaţiilor de cuplu, familiale se degajă deopotrivă din biografia şi totalitatea operei maioresciene, inclusiv cea juridică. Din această perspectivă, nu întâmplător, Maiorescu şi-a ales o atare temă a tezei sale de licenţă în drept şi un mod de a o trata. Într-adevăr, De jure dotium/Du regime dotal se înscrie, ca temă cel puţin, pe deplin unei asemenea abordări, iar conţinutul său este în deplin acord. Într-o epocă a „contractualismului pur“, tânărul jurist Maiorescu, de numai 21 de ani, dar clar sub influenţa filosofiei germane, pornea de la postulatul potrivit căruia „Căsătoria însăşi este un contract, în principal moral (s.n. – M.D.), care se face în faţa ofiţerului de stare civilă, între două persoane de sex diferit şi care au ca obiect uniunea lor ca bărbat şi ca femeie, sub condiţiile şi cu consecinţele stabilite de lege“. În interpretarea sa, „Acest contract nu conţine nicidecum dispoziţii exprese asupra intereselor pecuniare ale persoanelor prin consimţământul de la care s-au format“.  (T.-L. Maiorescu, Thèse pour la licence, … op. cit., p. 27.)
Asemenea aprecieri, dincolo de semnificaţiile lor juridice, reflectă, prin modul de punere a problemei, interpretările date textelor legale pertinente şi concluziile trase, o anumită orientare filosofică, fie şi în termenii săi elementari.

3. Oratorul. Maiorescu trăieşte şi activează în plină epocă de formare şi afirmare a oratoriei româneşti în general, şi a celei judiciare în special. Într-adevăr, efervescenta acţiune politică aferentă evenimentelor Unirii de la 1859, dezbaterile parlamentare privind adoptarea legislaţiei reformelor promovate în perioada 1859–1866, ori ampla acţiune de codificare şi de adoptare a primei noastre constituţii moderne au reprezentat condiţiile favorabile dezvoltării sub forme specifice, ele însele în evoluţie, de oratorie politică şi, totodată, inclusiv prin conţinutul său şi nu numai, o afirmare puternică a celei judiciare. Pe lângă expresiile literare ale fenomenului, prin personaje care populează, de pildă, comediile lui Caragiale, Titu Maiorescu, animatorul Junimii, ne oferă o clasificare a talentelor care se afirmă în materie, în oratori, retori şi limbuţi. Pentru el, primul vorbeşte pentru „aş spune ceva“, scopul lui fiind „precizarea unei situaţii publice, afirmarea sau combaterea unei idei, convingerea unui auditoriu“ şi îl stăpâneşte scopul urmărit; cel de al doilea vorbeşte „pentru a se auzi vorbind“, scopul lui se reduce, în consecinţă, la „dorinţa de a trece drept orator sau aparenţa erudiţiei“ şi îl stăpâneşte „deşertăciunea“. În fine, limbutul vorbeşte „pentru a vorbi“ cu scopul de „a se amesteca în vorbă, oriunde şi oricum“, şi îl domină „mâncărimea de limbă“.
   (T. Maiorescu, Critice, Bucureşti, 1930, vol. 3, p. 237 şi urm.)

Desigur, o asemenea caracterizare menţionată pentru domeniul politic se aplică şi celei judiciare. Reprezentanţii ei „se feresc de sonoritatea goală a banalităţilor, de orice declamaţii fără înţeles, de aparenţa erudiţiei, de citate străine…“. (T. Maiorescu, Critice, Bucureşti, 1930, vol. 3, p. 424) Elocinţa avocatului este pusă cu precizie şi eficacitate în serviciul apărării corecte a cauzei pledate. Să nu uităm că era perioada în care se afirmau la bară, în pretoriul justiţiei şi cu mare ecou în rândurile opiniei publice, alături de Titu Maiorescu, maeştri precum: Toma Stelian, Dimitrie Alexandresco, G. Danielopolu, Take Ionescu, Matei Cantacuzino, N. Titulescu, C. G. Dissescu etc. Cu extraordinara luciditate care l-a caracterizat, evocând figurile de oratori de la sfârşitul secolului al XIX-lea, Maiorescu rezerva un loc special lui Barbu Ştefănescu-Delavrancea, pe care îl va considera „cel mai strălucit orator al României contemporane“. (T. Maiorescu, Critice, Bucureşti, 1930, vol. 3, p. 259)
La rândul său, Titu Maiorescu a fost şi un mare, incomparabil orator al cărui talent în acest sens s-a manifestat deopotrivă la tribuna parlamentului, bara justiţiei sau catedra universitară, fiecare cu specificul său. Poate că una dintre cele, dacă nu cea mai expresivă şi exactă caracterizare a oratorului, a făcut-o briliantul oratoriei româneşti, nimeni altul decât avocatul şi literatul Barbu Ştefănescu-Delavrancea (1858–1918), într-o scrisoare adresată unui prieten al său (Publicată în „Convorbiri literare“ din 1910, număr omagial consacrat împlinirii a 70 de ani de către Titu Maiorescu), din care redăm mai jos câteva crâmpeie semnificative:
„…L’ai auzit pe Maiorescu? Te plâng, om fără patrie. N’ai auzit nici până astăzi minunea cuvântului pe care neamul românesc a fost în stare s’o zămislească în Titu Maiorescu. E cel mai desăvârşit din câţi au vorbit. Şi va trece, cel puţin o sută de ani – citeşte bine: una sută –, până va mai vorbi cineva aşa de fermecător, din toate punctele de privire, ca el. Ar fi bine ca din 25 în 25 ani să iasă din nou un orator ca Maiorescu, c’o formă aşa de nobilă, c’un fond atât de adevărat.
N’ai putea scoate sau înlocui un singur cuvânt din discursurile pe care le-am auzit pronunţându-le părintele bunului-simţ al literaturii româneşti.
E frumos, de o frumuseţe curat bărbătească.
La tribună, au răsunat primele fraze. Un glas limpede, cald, muzical, stăpânit. Ca un violoncel vechiu pe care ar cânta un maestru glorios, desfăşurându-şi fantezia pe a doua şi pe a treia coardă şi evitând pe cea d’intâi cu pasiunile ei şi pe cea de a patra cu nemulţumirile ei profunde.
…Orice discurs al lui este un silogism.
Ascultă şi tu pe Maiorescu. Te vei simţi mai mândru că eşti român.
Eu nu-l cunosc de-aproape. După câte ţi-am spus, de mai mulţi ani, am întrerupt raporturile mele cu el – raporturi abea începute. O! şi cât mi-ar fi folosit mie disciplina maioresciană. Mi-e dor de el ca de o patrie… Am nostalgie.
 
Titu Maiorescu, juristul (II)

4. Avocatul. „În Barou, unde strălucise ca şi la catedra universitară“ (Ion Petrovici). În tumultul preocupărilor didactice, dar parcă invocându-se dictonul primum vivere, deinde philosophari, aşa cum se arată în biografia indicată anterior. „Pentru nevoile vieţii, tânărul trebui acum să-şi aducă aminte de licenţa sa în drept, şi începu să ceară muncii sale libere neatârnarea de însărcinări oficiale, care se dovedeau atât de precare. Astfel, începe a se ocupa de avocatură“. Mai precis, la 10 ianuarie 1866 s-a înscris în Baroul din Iaşi. Începând de atunci şi până la sfârşitul vieţii, mai sporadic sau cu titlu principal, după împrejurări, Maiorescu va îmbrăca roba de avocat. Aşa, de pildă, în perioada 25 noiembrie 1871 – 10 octombrie 1884, adică aproape 13 ani, timp cât a fost înlăturat din învăţământ, cât şi după pensionarea sa, în 1910, avocatura a rămas principala sa activitate profesională.

„Apariţia lui la bară – nota un contemporan – era o adevărată sărbătoare… Majestatea personalităţii lui de clasică armonie, impre­siona ambianţa până la fascinare. Pledoariile lui Maiorescu primeau reflexele ştiinţelor înrudite cu disciplina Dreptului: filosofie, logică, psihologie… Maiorescu a fost o podoabă a baroului“ (Alexandru Mandrea, Titu Maiorescu, în „Dreptul“, 10 martie 1940, p. 41–42.). „Caracterul lui de avocat era din caracterul lui de om de ştiinţă, de om de voinţă şi de filosof – îl portretiza «decanul decanilor» baroului, Dem I. Dobrescu –… T. Maiorescu era un sceptic în teorie şi un dogmatic în conduită şi tot astfel era şi ca avocat. Era un avocat dârz care apăra în cauza lui, cu hotărâre nestrămutată, el nu menaja nici părerea adversarului şi nici pe adversar pe care-l copleşea sub greutatea argumentelor sale şi sub tăişul spiritului lui fin şi ironic.“ Acelaşi maestru al barei şi organizator strălucit al profesiei în perioada interbelică remarca specificul statutului maiorescian de avocat: „Era ajutat în avocatură de preparaţiunea lui filosofică şi de prestigiul lui de om curat, superior. Avocatura este arta de a convinge pe magistrat de dreptatea cauzei tale, dar această artă este mai întotdeauna empirică. La Maiorescu, avocatura era o artă ştiinţifică care se folosea de datele ştiinţei psihologice pentru a lucra asupra spiritului judecătorului; se servea de logică pentru a dovedi eroarea şi adevărul; se servea de sociologie pentru ca să arate consecinţele soluţiunei magistratului; se servea de filosofie pentru ca să arate înţelesul înalt al legei în sistemul filosofic al naturei“. Iar concluzia unei atari portretizări cădea cu puterea unei sentinţe: Maiorescu a fost un filosof în avocatură! (Dem I. Dobrescu, Titu Maiorescu, în „Curierul Judiciar“, 21 martie 1920, p. 1)
Cât despre oratorul Maiorescu, în general, şi cel judiciar, în special, o reuşită caracterizare ni-l prezintă astfel: „El e oratorul raţional, intelectual şi nici deloc sentimental… Totul stă în minte, nimic în patimi aventuroase, şi nici sânge ridicat în obraz, nici fulgerături de ochi, nici gesturi turbate, nimic; o gamă raţionabilă de 2, 3 sunete. Poate acestea să fie cauza pentru care nu vorbeşte mai niciodată în faţa mulţimii, la întruniri publice, la juraţi, în fine, nicăieri unde se judecă mai mult cu sentimentul“ (Nicolae Pătraşcu, D. T. Maiorescu, în „Figuri literare contemporane“, Bucureşti, 1893, p. 24.)
Aşa cum remarca C. Rădulescu-Motru, Maiorescu „practica avocatura pentru a-şi susţine viaţa“, dar a făcut-o cu aceeaşi dăruire şi talent cu care le-a pus în toate celelalte preocupări ale sale.
În situaţia extremă în care a ajuns la un moment dat de a fi lipsit de catedră, dat în judecată şi prigonit politic, avocatura i-a rămas singurul sprijin şi s-a dovedit, ca întotdeauna, unul de nădejde. De aceea nu a abandonat niciodată sacerdoţiul barei pretoriului, chiar dacă, nu de puţine ori, atunci când în arena politico-parlamentară denunţa impostura, lipsa de onestitate ori practica cumulării funcţiilor publice, i se răspundea cu eticheta de „cosmopolit“ şi se profera detestarea activităţii sale de avocat!
Atunci când lua apărarea celor nedreptăţiţi pe motive politice, clientela se ferea de el, temându-se de urgia magistraţilor numiţi de noul guvern. Dar au fost cazuri în care avocatul serios era căutat şi apreciat chiar în pofida pericolului adversităţii politice. În biografia ce i-a fost consacrată de Simion Mehedinţi se relatează un caz celebru legat de legea compensaţiilor. După declanşarea Războiului de Independenţă din 1877, un reprezentant al societăţii de aprovizionare a armatei ruseşti s-a prezentat la cabinetul său de avocat cerând fostului ministru să se ocupe de încheierea contractelor ca unul care cunoştea, pe lângă drept, şi limbile franceză şi mai ales pe cea germană. Desigur, în condiţiile în care el se afla în conflict cu noul guvern, mai nimerit părea ca solicitarea să se îndrepte spre un avocat apropiat partidului liberal care să se bucure de simpatia autorităţilor publice. La remarca lui Maiorescu în acest sens: „Şiretul rus răspunse îndată: la prefectura poliţiei şi la ministerul de interne ni s-au recomandat destui care ne-au stins… Tocmai de aceea vrem să încercăm cu cineva din partidul contrar. Astfel, cumpăna se restabili iarăşi“ (Titu Maiorescu de Soveja, op. cit., p. 86.)
Din profesarea cu asiduitate a avocaturii, cu înţelegere din exercitarea celorlalte preocupări, în frunte cu cele universitare, s-a ivit la un moment dat un incident politico-administrativ major. Suferind cu auzul în privinţa urechii stângi, la sfârşitul anului 1879, Maiorescu consultă o serie de medici de la Iaşi şi Berlin şi, după un tratament obositor, se întoarce în capitala Moldovei, în ianuarie 1870, iar în februarie reîncepe cursurile. Între atâtea treburi trebuie să se prezinte însă şi la tribunal pentru a răspunde la o serie de termene aferente unor procese încredinţate anterior. Văzut în sălile de judecată de un coleg binevoitor, este denunţat la ministrul instrucţiei publice, adversarul său politic George Mârzescu, care cere imediat la Parchet constatarea zilelor în care pledase, suspendă pe pârât de la catedră şi-l trimite repede la judecata juriului profesoral din Bucureşti. Nu se prezintă în faţa conclavului disciplinar, dar întocmeşte un memoriu explicativ pe care, însoţit de certificate medicale, îl înaintează acestuia. Juriul, prezidat de profesorul de drept G. Costaforu, rectorul Universităţii din Bucureşti, hotărăşte, pe baza documentelor de la dosar, că suferinţa de ureche nu poate fi reală de vreme ce inculpatul a putut pleda şi, în consecinţă, decide: „Fiindcă cel învinovăţit a «surprins buna-credinţa» autorităţilor şi a compromis «demnitatea caracterului profesoral», să fie destituit din învăţământ“. Cum hotărârea a fost pronunţată la 24 martie 1870, termenul de apel mai îngăduia încă 10 zile pentru o încercare din partea acuzatului de a corecta această „absurdă şi pătimaşă procedură“. Din fericire pentru Maiorescu, în acest răstimp, guvernul liberal cade şi este desemnat cabinetul condus de conservatorul Manolache Costache Epureanu, în care ad-interim la instrucţiunea publică era numit Petre Carp. Cunoscând bine cazul, acesta refuză confirmarea deciziei Comisiei şi invită telegrafic pe profesorul de filosofie nedreptăţit să-şi reia prelegerile.
Cum era de aşteptat, „prietenii“ politici şi colegii avocaţi precum Aristide Pascal, G. Meitani şi E. Costinescu aveau să preia, în mod repetat, acuzaţiile aduse, în cadrul parlamentului, citând şi citind sentinţa respectivă a juriului disciplinar…
Consecvenţa cu care a înţeles să-şi exercite profesia şi crezul în adevăr şi lege cu care a slujit bara, a făcut astfel ca în „barou să strălucească ca şi la catedra universitară“ (Ion Petrovici).
Chiar dacă şi între avocaţi a avut nu numai prieteni şi admiratori, la trei ani de la trecerea sa în eternitate, Baroul ţinea să-i aducă omagiul său prin asemenea cuvinte: „După cum omul reprezintă natura ajunsă conştientă de ea însăşi, omul superior al unei naţiuni reprezintă conştiinţa de sine a naţiunii care l-a produs, şi comemorarea omului superior însemnează hotărârea ei de a fi. Filosoful spunea cuget, deci sunt, naţiunile spun comemorez, deci voi fi. Cu această semnificare, corpul avocaţilor ia parte la comemorarea lui T. Maiorescu, pentru că el a fost podoabă a Baroului Capitalei. Omul mare, ca şi diamantul mare are feţe multe şi toate preţioase, şi Maiorescu mare profesor, mare literat, mare om politic a fost şi un mare avocat. Dintre giganţii baroului, el era cel mai mare“. (Dem I. Dobrescu, op. cit., p. 1)

5. Ministrul justiţiei care creează „climatul moral al magistra­turii“. După ce a ocupat în mai multe rânduri funcţia de ministru al instrucţiunii publice şi cultelor, mai întâi în 1888 şi mai apoi în cabinetul P. P. Carp care a guvernat ţara în răstimpul 6 iulie 1900 – 12 februarie 1901, a fost numit ministru al justiţiei. „Sub ministeriatul lui se creează climatul moral al magistraturii. Un fior de sănătate morală cucerise toate nădejdile. Pe Maiorescu nu-l interesa modificarea legilor, ci aplicarea lor sinceră şi integrală. Se ocupa de viaţa intelectuală şi sufletească a magistraţilor“ (Ion Petrovici, Titu Maiorescu, 1840–1917, Tipografia Ion Văcărescu, Bucureşti, 1931, p. 27).

Venea la cârma „departamentului dreptăţii“ după o perioadă în care relaţiile dintre avocaţi şi magistraţi fuseseră marcate de practicile în care unii dintre primii, adesea devenind miniştri ai justiţiei, influenţau, prin poziţiile lor, soluţiile diferitelor instanţe şi bulversau astfel concurenţa loială în rândurile clientelei. Figura reprezentativă a acestei tendinţe păguboase era liberalul Eugeniu Stătescu (1836–1905) considerat drept „ministrul justiţiei care a exercitat cea mai mare influenţă asupra magistraţilor“. El a fasonat magistratura, el dicta soluţiile în pricinile cele mai importante, el, după ce părăsea portofoliul justiţiei, era angajat ca avocat de împricinaţi nu atât ca să pledeze, ci numai ca să se arate în instanţă („Revista judiciară“, Bucureşti, 1902, p. 19).
„Ca ministru al justiţiei (post pe care l-a ocupat de şapte ori!) – scria un contemporan –, a făcut unele mişcări în magistratură care l-au făcut temut. Trebuie recunoscut însă că la bara justiţiei când se prezintă e întotdeauna ascultat cu viu interes, nu atât că pledează cu talent şi cu lux de argumente…“ (C. Bacalbaşa, Bucureştii de altă dată, vol. III, Bucureşti, Editura Ziarului Universul, 1930, p. 102)
Această „dictatură“ exercitată de ministrul justiţiei mai ales în ipostaza sa de avocat a neliniştit opinia publică şi lumea politică şi juridică ale timpului. Cum „colegii“ săi politici din Partidul Liberal nu îndrăzneau să ia măsuri concrete pentru asanarea unor atari practici nefaste, această sarcină avea să-i revină „junimistului“ Titu Maiorescu, avocat şi om politic cunoscut pentru rectitudinea sa personală şi moralitatea poziţiilor sale publice. Aşadar, desemnat ministru al justiţiei în vara anului 1900, acesta avea să depună la Cameră un proiect de lege potrivit căruia un ministru de justiţie dacă profesa avocatura nu mai avea drept să pledeze timp de cinci ani de la părăsirea portofoliului. Argumentele erau evidente; dincolo de situaţia tensionată din justiţie, se invoca formal faptul că, în calitatea de ministru de resort, acesta numise şi înaintase magistraţi, iar aceştia puteau fi părtinitori, când fostul ministru reapărea la bară, în postura de avocat. Era un demers absolut necesar având în vedere situaţia concretă şi un act de înaltă ţinută morală venit din partea chiar a unui ministru-avocat. Dar nobila iniţiativă a întâmpinat în parlament o vie împotrivire, chiar din partea majorităţii, compusă precumpănitor din avocaţi, astfel că proiectul a fost, în cele din urmă, retras. Învins politic, Maiorescu nu cedează, ci va învinge moral prin gestul său de la sfârşitul mandatului ministerial de a solicita suspendarea din Barou pentru următorii cinci ani.
După ispăşirea penitenţei autoimpuse, la 11 februarie 1906 a cerut reînscrierea în tabloul avocaţilor, de unde va onora bara românească până la sfârşitul vieţii… Din această perspectivă se poate conchide, într-adevăr, că sub ministeriatul său se creează climatul moral nu numai al magistraturii, ci şi cel al avocaturii!
Lăsând impresia unui „mare judecător“, ministrul justiţiei Titu Maiorescu era interesat nu atât de „modificarea legilor, cât mai ales de aplicarea lor sinceră şi integrală… Se ocupa de viaţa intelectuală şi sufletească a magistraturii“ (Al. Mandrea, ibidem)
 
 
Titu Maiorescu, juristul (III)

6. Procesul judiciar – ca armă de luptă politică. Încă de pe atunci, din zorii vieţii publice moderne româneşti, adversarii politici utilizau darea în judecată pentru eliminarea adversarilor incomozi din jocul puterii. Şi din acest punct de vedere, Maiorescu poate fi considerat un exemplu pentru că, în mai multe rânduri, avea să facă obiectul unor procese din pricina cărora a suferit personal şi profesional.

6.1. Procesul Şcolii Normale de fete. Prin convingerile sale ferme, înalta pregătire teoretică, poziţiile tranşante exprimate şi dorinţa de a construi ceva în cultura, învăţământul şi societatea românească a vremii sale, Titu Maiorescu era o persoană incomodă şi, mai ales la începuturi, a tulburat intelighenţia bătrânului Iaşi, în frunte cu gruparea liberală dirijată de profesorul de istorie Nicolae Ionescu.
În aceste împrejurări, în august 1864 avea să izbucnească un celebru scandal cu rezonanţe sentimentale, cu posibile aspecte penale legat de o pretinsă legătură amoroasă ce ar fi intervenit între directorul Şcolii Normale de fete, Titu Maiorescu, şi domnişoara Rickert, o tânără guvernantă din cadrul unităţii şcolare respective. Speculând unele trăiri sentimentale personale şi unilaterale ale acesteia faţă de tânărul profesor, unele inscripţionate într‑un jurnal intim şi cu concursul unor persoane interesate din interiorul Şcolii, în presa controlată de N. Ionescu au apărut o serie de articole tendenţioase pe această temă. După reclamaţii reciproce şi intervenţia Comitetului de Inspecţie Şcolară, în cele din urmă, cazul intră în cercetarea procurorului general al Curţii de Apel din Iaşi, luând astfel forma unui proces judiciar. După mai multe căutări, Titu Maiorescu avea să fie trimis în faţa Tribunalului Corecţional în temeiul art. 200 din Codul penal al Moldovei, potrivit căruia: „Funcţionarul care are o însărcinare şi nu şi‑o îndeplineşte se va pedepsi cu globire la cutia milelor, iar nefiind în stare a plăti globirea, se va certa cu bătaia“. I se imputa, aşadar, că, abuzând de funcţie, ar fi comis o serie de necuviinţe faţă de respectiva guvernantă. Printre martorele acuzării se aflau şi două eleve: d‑ra Dimitriu, devenită mai târziu d‑na Al. Brândză, şi d‑ra Veronica Câmpeanu, ajunsă d‑na Ştefan Micle. După îndelungate dezbateri judiciare, în fond şi în apel, cazul avea să se termine cu achitarea pârâtului şi reintegrarea sa în funcţiile şi drepturile sale. Dar suspendarea de la catedră, defăimarea publică, tensiunile conflictului judiciar au marcat deopotrivă viaţa şi cariera universitarului filosof. În planul dreptului, dincolo de desfăşurarea ostilităţilor judiciare şi manifestarea solidarităţii de breaslă a grupului de tineri avocaţi care au asigurat apărarea (printre care: Pogor, Carp, Negruzzi), procesul judiciar a făcut cu neputinţă candidatura şi alegerea lui Maiorescu în Adunarea Constituantă, care avea să dezbată şi să adopte, la 29 iunie 1866, prima noastră lege fundamentală, cu caracter european „în ale cărei dezbateri ar fi adus, din partea personalităţii şi culturii sale, cu aceeaşi hotărâre cu care se împotrivise revoluţiei secesioniste de la Iaşi“. Într‑adevăr, o mare pierdere, cu atât mai mult cu cât primul nostru aşezământ constituţional avea să fie criticat, pe bună dreptate, că, elaborat şi aprobat în grabă, fusese prea puţin adaptat realităţilor şi trebuinţelor noastre statal‑legislative.
6.2. Contestarea dreptului de a fi ales. Nu se stinseseră bine ecourile primului proces şi Titu Maiorescu era adus din nou în faţa justiţiei de către adversarii săi politici. De această dată era vorba de o „contestaţie electorală“, promovată de Petre Suciu, G. A. Urechia şi Gr. Cobălcescu prin care se solicita radierea din listele electorale a acestuia. Se invoca motivul că Maiorescu nu putea candida fiind născut din supus austriac, că nu ar fi fost crescut în ţară până la majorat şi nici nu ar fi declarat, după ajungerea la vârsta cerută de lege, că nu doreşte a urma statutul tatălui său. Prin sentinţa nr. 24 din 28 februarie 1867, Tribunalul Iaşi respingea cererea, iar reclamanţii o atacau cu recurs la Înalta Curte de Casaţie, criticând hotărârea instanţei de fond mai ales pe considerentul că ar fi interpretat greşit art. 8 din Codul civil–1864 care cerea ca născutul în România, din părinţi străini, să fi fost crescut în ţară până la majorat şi să nu se fi bucurat de o protecţie străină, pentru a beneficia de drepturile electorale. Dar şi instanţa supremă, prin decizia nr. 449 din 27 octombrie 1867, respingând recursul, constata că, în fapt, pârâtul Titu Maiorescu se născuse, în 1840, pe pământul României, adică la Craiova, iar părintele său dobândise împământenirea în anul 1858, pe când acesta era minor. De jure, considera că art. 8 din Codul civil nu se putea interpreta împotriva copiilor minori care, fiind născuţi din supuşi străini, au dobândit în urmă calitatea de român, căci după un principiu juridic, fiind minori, urmează statutul părintelui lor, cu excepţia cazului în care, după ce au devenit majori, aceştia declară contrariul (Mircea Duţu, Istoria Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a României, ediţia a II‑a, revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 162–164). Dincolo de consideraţiile de ordin juridic, cazul „străinului Titu Maiorescu“ arăta năravurile destul de stranii, încă de atunci, ale clasei noastre politice de a folosi, în lupta politică, spre eliminarea adversarului şi fără scrupule orice mijloc. Şi mai ales calea justiţiei!

7. Manifestul politico‑juridic al Junimii. Dincolo de pretenţiile lor „cosmopolite“, preocupările înalt literare şi denunţătoare ale „formelor fără fond“, ca formaţiune politică, „junimiştii“ conservatori s‑au constituit prin Petiţia de la Iaşi din 2 mai 1871, un manifest politic cu puternice reverberaţii juridice, la alcătuirea căruia au contribuit şi juriştii Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi sau Dimitrie Corne. Adresat Corpurilor legiuitoare, pornind de la denunţarea stării de anarhie în care se afla ţara la cinci ani de la aplicarea Constituţiei din 1866, „reaua întrebuinţare făcută de drepturile ce ni le‑au consacrat“, documentul propunea legisla­tivului „câteva măsuri a căror neapărată trebuinţă este simţită de toată lumea“. Prefăcute în legi, acestea ar fi fost menite să „vindece răul“, dar, pentru a propune remediul, era necesar mai întâi să se identifice „relele cele mari care rod până la os ţara noastră“. Erau denunţate în acest context: bănuiala că unii deputaţi au luat mită de la concesiunea căilor ferate, ceea ce afecta foarte grav „caracterul şi demnitatea“ reprezentanţilor naţiunii, sens în care se propunea iniţierea unei anchete parlamentare; „răul cel mare“, care dezorganiza cu totul ţara, era considerat „lipsa de dreptate“. „Oricare societatea civilizată – se arăta în Petiţia‑Manifest – pentru a trăi are neapărată trebuinţă mai întâi de toate de două lucruri: de libertate, căci fără ea nu se poate dezvolta, şi de dreptate, căci fără ea se dizolvă. Egalitatea este o ramură a dreptăţii, de aceea ea este bună numai întrucât este dreaptă, precum egalitatea înaintea legii; îndată însă ce este nedreaptă, este rea. Astfel e nedrept ca cel ce nu are nimic să voteze impozite pe spinarea aceluia care are ceva, şi de aceea această egalitate este rea“; reaua aplicare a unor instituţii juridice neadaptate realităţilor româneşti ca de exemplu: curţile de juraţi şi competenţa lor de a judeca delicte de presă, introducerea pedeapsei cu moartea, sistemul electoral ş.a.“ Dintre celelalte propuneri de modificare a Constituţiei, altele două ni se par interesante. Amintim, mai întâi, pe cea de suprimare a art. 131 care desfiinţa Consiliul de Stat, introdus la noi prin Statutul dezvoltator al Convenţiei de la Paris, din 2 mai 1864. „Experienţa ne‑a dovedit – se aprecia în Petiţia‑Program – că nici miniştrii, nici adunarea nu au timpul şi liniştea trebuitoare pentru a elabora, după cum se cuvine, proiecte de legi. Prin aceasta, noi nu voim a zice, ca să i se ia iniţiativa legislativă, ci din contră acel mare drept trebuie să le rămână în toată întregimea sa; dar un Consiliu de Stat compus din oameni capabili, cu misiunea specială de a elabora proiectele de legi prezentate de guvern ar înlesni mult lucrările legislative şi ar produce un adevărat bine.“

Se propunea modificarea articolului 3 din legea funda­mentală, în sensul admiterii colonizării cu populaţii străine „decât în puterea unei anume legi“.
„Noi socotim – afirmau juriştii junimişti – că ar fi foarte de folos pentru sătenii noştri români să aibă sub ochii lor exemplul salutar ce l‑ar da câteva colonii germane, precum sunt în Basarabia. Asemenea colonii laborioase şi în căutarea vitelor, dacă ar fi aşezate pe unele din moşiile sterpe ale Statului, ar produce un mare bine la noi.“ Pericolul înmulţirii „prea tare“ a populaţiilor de gintă străină putea fi evitat prin faptul că decizia reglării sale era în competenţa parlamentului.
Aşa cum relata Constantin Bacalbaşa, din lucrarea căruia am preluat citatele din textul documentului, „Acest program, care a purtat numele de «Petiţia de la Iaşi», a stârnit o mare agitaţie şi a fost aprig combătut de către liberali. De câte ori liberalii se ciocneau cu Petre Carp, cu Titu Maiorescu sau cu vreun altul dintre subscriitorii Programului, întotdeauna le reaminteau că sunt partizanii pedepsei cu moartea, ori colonizării ţării cu nemţi, ai desfiinţării juriului, ai restrângerii drepturilor electorale etc.“ (Constantin Bacalbaşa, Bucureştii de altă dată, 1871–1884, vol. I, Editura Ziarului Universul, Bucureşti, 1927, p. 31).
„Petiţia reacţionară de la Iaşi“ a caracterizat astfel opţiunile politico‑juridice ale junimiştilor conservatori.
Titu Maiorescu, juristul (IV)
 

8. Principala moştenire juridică a lui Maiorescu. Se poate vorbi despre un legat al lui Titu Maiorescu şi pentru ştiinţa juridică românească, unul a cărui îndeplinire să fie şi astăzi cel puţin la fel de actuală ca şi la 1868? Răspunsul este afirmativ şi el e raportat la celebra teorie a formelor fără fond formulată de Maiorescu în articolul îndreptat În contra direcţiei de astăzi în cultura română. Cu greu ar putea fi identificată în cultura română o doctrină comparabilă ca importanţă şi destin şi care, în pofida unei dezbateri susţinute pe parcursul unui secol şi jumătate în mai toate sferele vieţii culturale româneşti, să necesite încă – cel puţin cât priveşte domeniul ştiinţei dreptului – o localizare teoretică şi o sistematizare conceptuală adecvate.

Stigmatizând „viţiul de care este molipsită viaţa noastră publică, adică lipsa de orice fundament solid pentru formele dinafară ce le tot primim“, Maiorescu subliniază că „primejdioasă în această privinţă nu e atât lipsa de fundament în sine, cât este lipsa de orice simţire a necesităţii acestui fundament în public, este suficienţa cu care oamenii noştri cred şi sunt crezuţi că au făcut o faptă atunci când au produs sau tradus numai o formă goală a străinilor“: aceasta este ceea ce Maiorescu numeşte o „rătăcire totală a judecăţei care este fenomenul cel mai însemnat în situaţiunea noastră intelectuală, un fenomen aşa de grav, încât ne pare că este datoria fiecării inteligenţe oneste de a l studia, de a l urmări de la prima sa arătare în cultura română şi de a l denunţa pretutindenea spiritelor mai june, pentru ca acestea să înţeleagă şi să primească sarcina de a-l combate şi nimici fără nici o cruţare, dacă nu vor să fie înşişi nimiciţi sub greutatea lui“. Ce înţelegea Maiorescu prin „forme“ în acest context? Răspunsul nu este greu de dat: „Avem politică şi ştiinţă, avem jurnale şi academii, avem şcoli şi literatură, avem muzee, conservatorii, avem teatru, avem chiar o constituţiune“, aşadar, forme instituţionale de organizare a unor activităţi considerate indispensabile unei societăţi moderne. În România abia ieşită din Evul Mediu, scrie Maiorescu, „toate acestea sunt producţiuni moarte, pretenţii fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr… un şir de forme ce sunt silite să existe un timp mai mult sau mai puţin lung fără fondul lor propriu“ şi mai ales – acesta este aspectul poate cel mai important – „fără maturitatea ştiinţifică ce singură le dă raţiunea de a fi“ (Titu Maiorescu, În contra direcţiei de astăzi în cultura română (1868), în T. Maiorescu, Critice, Minerva, Bucureşti, 1989, pp. 122 130, 125, 128, 129).
Este de aceea de înţeles că dintre toate ramurile dreptului, dreptul constituţional şi instituţiile politice moderne au fost de la bun început acelea care au acaparat atenţia juriştilor români, iar studii recente şi importante au reuşit să ofere analize valoroase ale „modenizării constituţionale“, reformulând teoria maioresciană a formelor fără fond în termenii doctrinelor moderne ale „transplantului juridic“ (M. Guţan, Transplant constituţional şi constituţionalism în România modernă 1802 1866, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2013, pp. 420 429). România celei de a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea nu dispunea de nicio alternativă la importul „formelor“ statului modern crista­lizat în Occident în cadrul unei evoluţii complexe începute cel mai târziu în secolul al XVI-lea. Sub o formă sau alta, sit venia verbo, aceste forme trebuiau introduse, de ele depinzând nu numai evo­luţia, ci chiar existenţa politică a românilor înşişi. Identificate de Titu Maiorescu drept „fântâne ale ştiinţei“ către care se îndreptase „junimea noastră“, Franţa şi Ger­mania ofereau deja la acea dată un tablou cum nu se poate mai divers în materie de istorie şi re­gim constituţional, iar acestora trebuia să li se adauge şi Anglia, rămasă pe tot parcursul secolului al XIX-lea, mai mult ca oricare alta, idealul reprezentărilor politice junimist conservatoare româneşti. Oricare ar fi fost însă modelul ales, în speţă cel francez (cu variaţiuni belgiene), aceste forme rămâneau însă străine şi ele nu puteau fi introduse decât ca atare, cu asumarea conştientă a lipsei fondului propriu lor (constând în realităţile sociale, economice şi politice occidentale) şi a existenţei unor realităţi autohtone ale căror caracteristici nu erau neapărat compatibile cu ele. Singure aceste forme nu şi puteau ele însele crea propriul fond – în această aşteptare poate fi identificată până astăzi cauza eşecului cel puţin parţial al modernizării instituţionale perpetue a României –, ci acest fond trebuia la rândul lui reformat printr o activitate conştientă care presupunea „sforţarea proprie“ de asimilare a formelor înseşi: „orice împărtăşire în ideile şi formele de viaţă ale altui popor trebuie să se sprijine pe o înţelegere şi o deprindere din nou şi de la început, din nou şi de la început, de către noi înşine, a acestor idei şi forme de viaţă străine“, fără a ne mulţumi să le preluăm gata elaborate de la ceilalţi (D. C. Amzăr, Începutul sforţării proprii în D. C. Amzăr, Gând, cuvânt şi faptă românească, Eminescu, Bucureşti, 2001, pp. 77 119, 89). În aceasta consta, de fapt, maturitatea ştiinţifică invocată de Titu Maiorescu ca premisă indispensabilă a modernizării instituţionale autentice, nepierzându şi nici astăzi nimic din actualitatea de acum un secol şi jumătate.
Potenţată de imperativele şi urgenţele politice ale timpului, importanţa acordată dreptului constituţional şi instituţiilor sale, a pus în umbră în mod durabil importanţa încă şi mai mare a dreptului privat. Altfel decât dreptul constituţional, care poate fi considerat el însuşi un drept al formelor în care societatea este organizată sub aspectul unităţii sale politice, dreptul privat reprezintă prin excelenţă un drept al fondului, aşadar al realităţilor sociale şi economice înseşi. În mod remarcabil, însăşi doctrina modernă a transplantului juridic a fost formulată pornind de la dreptul privat, iar exemplul istoric de departe cel mai grăitor în această materie îl reprezintă aşa numitul proces de receptare a dreptului roman în Evul Mediu. Dacă însă modernizarea juridică românească în materie constituţională nu avea decât alternativa unor receptări de forme străine, în dreptul privat, lucrurile stăteau cu totul altfel şi nu întâmplător România celei de a doua jumătăţi a secolului al XIX lea se înfăţişa ca teren pe care se confruntau „tradiţia revoluţionară franceză a dreptului natural şi paradigma istoricizantă germană a spiritului popular“ (Alexandre Escudier, Semantica istorică, modernitatea politică şi istoria României, în V. Neumann / A. Heinen (ed.), Istoria României prin concepte, Polirom, Bucureşti, 2010, pp. 53 80, 73), pe scurt: Codul Napoleon şi Corpus Iuris Civilis, regândit pe urmele lui Friedrich Karl von Savigny ca sistem al unui drept privat roman modern, adecvat realităţilor unei societăţi angajate în trecerea de la relaţiile feudale la cele capitaliste.
Această dispută a luat în România forma unei dispute între „linia revoluţionară a politicii şi economiei naţionale şi linia reacţionară a culturii şi educaţiei“ (D. C. Amzăr, Începutul sforţării proprii op. cit, p. 81), organicismul şi reforma fiind „cele două lozinci sub care se dă lupta dintre Junimişti şi Roşii“ (P. Pandrea, Filosofia politico juridică a lui Simion Bărnuţiu, România Press, Bucureşti, 2007, p. 26). Din raţiuni care ar merita o aprofundare de sine stătătoare, juriştii s-au plasat şi atunci pe linia politicii, astfel că marele program al Şcolii Istorice Germane care vedea în dreptul roman nu atât o colecţie de reglementări eterogene, cât expresia unui sistem juridic prin care principii juridice eterne dobândesc de fiecare dată o concretizare adecvată fiecărui loc, timp şi popor a rămas până astăzi marginal. Este suficient însă să ne imaginăm ce ar fi însemnat o „sforţare proprie“ prin care juriştii români ar fi redescoperit şi elaborat – pe urmele lui Savigny – dreptul privat român modern, mai ales în condiţiile în care „pentru toţi juriştii, cel puţin până pe la 1850 era indiscutabil că pravilele noastre sunt roman“ (A. Rădulescu, Cultura juridică românească în ultimul secol, Cultura Naţională, Bucureşti, 1923, p. 32). Construirea formelor moderne ale dreptului privat din fondul autohton existent ar fi putut conferi dreptului românesc o fizionomie aparte, iar structurile astfel dezvoltate ar fi putut fi preluat la rândul lui şi în dreptul constituţional, asigurându-i un plus de legitimitate. Rămasă oarecum restantă în urmă cu un secol şi jumătate, ştiinţa juridică românească se poate revanşa astăzi prin construirea formelor juridice postmoderne, îndeplinind astfel marele legat maiorescian.

9. Posibile concluzii. În cea mai semnificativă biografie a sa găsim aceste concluzii asupra lui Maiorescu: „Astăzi (1925, n.n.), după ce-i cunoaştem întreaga viaţă, când ne amintim raţionamentele sale sentenţioase, cuvântul lapidar şi rigiditatea sa romană, parcă nici nu ne putem închipui pe altcineva care ar fi reprezentat în epoca noastră mai deplin tipul magistratului ideal. Însă atunci s-a părut tuturor că este un om cu toane cel care părăsise scaunul de procuror şi perspectivele advocaturei în Bucureşti, ca să plece în mijlocul iernii, tocmai la marginea ţării, spre a potoli nişte elevi răsvrătiţi“ (Titu Maiorescu de Soveja, op. cit., p. 107).

A experimentat practic toate profesiile juridice, începând cu cea de supleant de tribunal (judecător), continuând cu cea de procuror şi sfârşind cu avocatura. Aceasta din urmă, menită să-i asigure existenţa sa materială, exercitată timp de peste o jumătate de veac, ceea ce a presupus o pregătire juridică permanentă în sensul cunoaşterii legislaţiei şi pătrunderii jurisprudenţei aferente, amplificată de activitatea parlamentară şi în raport cu care funcţiile publice au cunoscut sincope temporale importante, ne face să ne gândim că, în fapt, Maiorescu a fost, mai degrabă, un avocat cu importante preocupări filosofice, s-a manifestat la catedră şi a constituit un adevărat „director de conştiinţă“ pentru viaţa noastră literară, care a îndeplinit funcţii universitare şi ministeriale, inclusiv parlamentare. Chiar în calitate de membru al Academiei Române, nu a rămas străin de preocupările juridice, solicitându-i se adesea rapoarte pentru propunerile de premiere asupra unor lucrări de drept (Aşa, de exemplu, ca membru în Comisia pentru acordarea premiului „Adamachi“ pe 1898, a întocmit referatul asupra lucrării lui Constantin Hamangiu Scriitori şi artişti. Studiu asupra dreptului lor, Bucureşti, 1897, fosta teză de licenţă a marelui jurist de mai târziu şi membru de onoare al Academiei Române, concluzionând că „asemenea lucrări de şcoală, după ce au servit o dată la dobândirea unui titlu universitar, nu se pot prezenta pentru a mai servi la dobândirea unui premiu al Academiei Române, fără o mai întinsă dezvoltare şi adâncire a obiectului lor.“).
În fine, în calitate de parlamentar, ministru şi prim-ministru, a avut nevoie, în îndeplinirea atribuţiilor sale, de cunoaşterea legii şi logica juridică indispensabilă acestor activităţi. Tot aşa, în poziţia de preşedinte al Conferinţei de Pace de la Bucureşti, din 28 iulie/10 august 1913, a dovedit, pe lângă prestanţă şi abilitate, o judecată serioasă şi o convingere fermă şi, nu în ultimul rând, stăpânirea şi promovarea „adevărului larg juridic“ în „chestiunea diplomatică a drepturilor României“ (I. D. Filitti, Drepturile României în actuala criză balcanică, în „Dreptul“ nr. 5 din 17 ianuarie 1913, p. 34–39) şi aplicarea principiului potrivit căruia schimbările teritoriale trebuiau să se aplice la toate statele din zonă. „Prezidează conferinţa… cu o pricepere superioară, cu un tact şi o fineţă diplomatică neîntrecută, ridicând ţara la cea mai înaltă situaţie externă pe care o avusese până atunci, în decursul zbuciumatei noastre istorii“ (Al. Mandrea, op. cit., p. 42).
În acelaşi timp, i s-au intentat o serie de procese judiciare, utilizate ca instrumente de eliminare a sa de la catedra universitară sau din viaţa publică, de către adversarii săi politici. Aşadar, o viaţă plină de adversităţi şi cu toate acestea biruitoare, de cele mai multe ori cu ajutorul dreptului.
În ciuda diversităţii sale, opera şi activitatea lui Maiorescu prezintă o unitate şi o coerenţă uimitoare, în care pregătirea juridică şi practica avocaturii se conjugă armonios cu activitatea de la catedră şi tribuna parlamentară. Aşa cum remarca I. Petrovici, poate nu întâmplător el a preferat tuturor disciplinelor filosofice logica „ale cărei operaţiuni de mânuiri ca un artist“ (Ion Petrovici, Titu Maiorescu, 1840–1917, Tipografia Ion Văcărescu, Bucureşti, 1931, p. 27). Adică acea disciplină care nu explică, ci rânduieşte, fixează regulile după care se clasifică, se îmbină, se coordonează toate fenomenele, dând criteriul superior al adevărului. Ea nu se ocupă cu fapte, ci cu forme, ordonă şi organizează, este cea mai aproape de tehnica şi arta dreptului. Logica formală convertită în cea juridică a folosit juristului şi, în primul rând, avocatului Titu Maiorescu în continuarea stării de fapt şi încadrarea sa în tiparele legale spre a rezulta concluziile sentinţelor. După cum rigoarea dosarului şi elocinţa barei, logica strânsă şi demonstraţia consecventă spre a ajunge la concluzia dorită, presupun imaginaţie, putere de abstractizare şi conceptualizare specifice filosofului autentic.
Opera şi sensurile profunde ale actelor vieţii sale, personalitatea lui complexă nu pot fi percepute şi înţelese pe deplin fără cunoaşterea dimensiunii lor juridice, cu atât mai mult cu cât aceasta rămâne una permanentă şi consistentă.
Departe de noi a pretinde că Titu Maiorescu a fost un „mare jurist“, în sensul modern al sintagmei, acela de a fi ilustrat o doctrină şi format o şcoală; nici măcar de a fi impus un stil de a pleda în avocatură ori de a fi elaborat şi determinat adoptarea unei legi de referinţă, ca parlamentar, ministru sau prim-ministru, care să-i poarte numele. „Acţiunea“ lui „juridică“ s-a înscris în profilul general, determinant şi autentic personalităţii sale, acela de „director de conştiinţe“ şi iniţiator de tendinţe: rectitudinea morală s-a exprimat în „moralizarea avocaturii“, „formele fără fond“ din literatură au privit denunţarea importului legislativ ori a mimetismului instituţional şi nevoia adaptării legilor la realităţile societăţii româneşti, în promovarea unei jurisprudenţe creatoare, au fost reflectate în intervenţiile de la tribuna parlamentară sau iniţiativele ministeriale, rigurozitatea şi logica strânsă, specifice juridice i-au marcat fiecare act şi gest, public sau privat…
În orice caz, din perspectiva celor 100 de ani de la trecerea sa în eternitate, întreaga viaţă a lui Titu Maiorescu, cu actele şi faptele sale, ne apare o pledoarie pentru utilitatea studiului dreptului şi rolul profesiilor juridice, în frunte cu cea de avocat, în asigurarea existenţei sociale şi a demnităţii creatoare a unei personalităţi.
Prof. univ. dr. dhc Mircea Duţu
Directorul Institutului de Cercetări Juridice
„Acad. Andrei Rădulescu“ al Academiei Române