Este vorba despre volumul „O mână întinsă spre cer” (traducere în limba sârbă: lect. univ. dr. Virginia Popović şi ing. Predrag Popović, Universitatea din Novi Sad, Serbia), de Vasile Man, poet arădean prin aşezare în spaţiul literelor româneşti şi universal în contextul contemporan al liricii moderne. Un poet căruia zadarnic am încerca să-i găsim un moment de debut. E poet parcă de când lumea, prin sensi­bilitate, cuget şi expresie. Un poet pentru care poezia, nu definită, ci circumscrisă metaforic ca „o mână întinsă spre cer”, oferă absolutului, şi prin aceasta şi cititorului avid de cunoaştere şi nobilă simţire, un conţinut liric de o inestimabilă bogăţie… Poetul român Vasile Man „crede” în „puterea tainică/ a cuvintelor/ ce nu sunt cuprinse/ de zgura invidiei/ şi în faptele simple/ scăldate de sudoarea luminii/ Cred în tot – zice el – Ce ne face mai tari/ în faţa primejdiei/ Când suntem umiliţi/ pe nedrept/ Cred, Doamne,/ în timpul tânăr/ al fiilor mei”…
Formala expresivă a versurilor sale, enumerate parcă, se lărgeşte apoi, îmbogăţindu-se cu nuanţe cogitaţionale pascaliene (omul, o trestie gândi­toare). Numai că, spre deosebire de Blaise Pascal, Vasile Man zice că „În suflet ne păstrăm/ aceeaşi tinereţe,/ Visele rodesc/ la fel de îndrăzneţe,/ Timpul ne priveşte,/ ascuns după un pom,/ râzând/ Când vede umbra/ paşilor de Om”. Sau, tot într-o formă lapidară, cum că: „N-aveam timp/ de vorbe bune,/ Toate relele din lume/ ni le asumăm…/ Nu mai ninge cu poveşti…” Motive şi exemple care-l pot uşor propulsa în universalitate, indiferent de formula de clasicist orientalist sau nordic-german, care i s-ar putea da…
Şi-n final, dacă am fi mânaţi de un duh al unor neapărate comparaţii, de ce ar fi mai prejos Vasile Man decât un poet francez, Prevert – să zicem –, spunând că: „Aruncate/ la întâmplare/ cuvintele/ pot să rămână/ mute…/ (sau să ucidă!)”. Aluzie, de fapt, la necesitatea unei ordini a supunerilor lirice, de care, din păcate, azi nu se mai prea ţine seama, sub pretextul exploziilor interioare. Semnele de punctuaţie le-ar stânjeni – zice-se! Da, ar spune Vasile Man, dar fără acestea sufletul oamenilor nu s-ar putea „mărturisi” sau „descoperi” în specificul lor, iar inadvertenţele logice, consecvente lipsei acestor semne, ar preface lumea într-un inacceptabil haos.
Subtile reflecţii într-un suflet în care, privind, s-ar putea satisface o mare sete de cunoaştere a multor căutători de insolit şi de nou.
Marcel PETRIŞOR