Ticuri verbale naționale

,,Stilul e omul însuși“ (Buffon – ,,Discurs asupra stilului“)
Scriitorul și naturalistul francez George Luis Leclerc de Buffon, în foarte cunoscuta sa lucrare, elaborată în secolul al XVIII-lea, ,,Discurs asupra stilului“ ,accentua caracterul puternic individual al stilului, formulând, prin extensie, chintesența manifestărilor trăsă­turilor umane, în sintagma-motto din prezentul material. A devenit un adevăr axiomatic că omul e caracterizat/apreciat după modul propriu de a-și exterioriza gândurile, de a vorbi, de a se îmbrăca etc. Prin extrapolare, ajungem la a identifica elementele de stil, inimitabile, ale fiecărui scriitor, de care s-au ocupat, de-a lungul timpului, numeroși istorici, critici literari, specialiști în stilistică.
Uneori, vorbitorii unei limbi folosesc frecvent, până la ,,saturație auditivă“, expresii, sintagme, calcuri. La început, acest fenomen, că devine un fenomen, se manifestă într-un cer restâns, după care se propagă cu o uluitoare viteză în vocabularul deși atât de sărac al indivizilor, mai mult în exprimarea verbală decât în cea scrisă.
Concret, aceste aspecte sunt observabile, în prima fază, la interminabilele dezbateri de la posturile de televiziune, apoi construcțiile ,,consacrate“ coboară în ,,stradă“. Aceste îmbinări de cuvinte, repetate de un ins, la nivelul său de exprimare, sau de o mulțime, care le preia obsesiv, se constituie în ticuri verbale, iar factual, prin preluare, devin… ticuri naționale. (Adaug, aici, definiția generală a ticului verbal ca fiind un cuvânt, o expresie de umplutură ce revine în vorbirea cuiva, pe baza unei deprinderi…)
În continuare, voi detalia – cu ,,mostre verbale“ – alegațiile prezentate succint, mai sus, prin selectarea, cum le numea scriitorul-cronicar Ion Neculce: ,,o samă de cuvinte“ sau varianta lui Anton Pann, „de la lume adunate“…
Voi aduce în prim-planul atenției comedia marelui dramaturg universal I.L.Caragiale ,,O scrisoare pierdută”, mai actuală ca oricând în contextul politic românesc, chiar și prin premoniția autorului: ,,Acțiunea se petrece (…) în zilele noastre“, abordând, cum era previzibil, ,,stilul“ unor personaje sui-generis emblematice în comediografie, ce se etalează într-un prezent istoric: atunci și acum, fără întrerupere!
În panorama aceasta, apar personajele: individuale sau colective, slujbași ai puterii, oameni de rând – „un cetățean turmentat“, o îngrămădire mai mult sau mai puțin politică, despre care prefectul Ștefan Tipătescu exclamă: ,,Ce lume! Ce lume! Ce lume!“, in nuce, ,,o faună politică“ ușor de manevrat, după cum bate vântul oportunității. Așadar, reamintiți-vă, pentru câteva momente, circumstanțele scenice în care apar acești ,,emițători“ de ticuri verbale, dovada crasă a inculturii dintotdeauna, la care făcea referire Iorgu Iordan în al său studiu ,,Limba eroilor lui Caragiale“, pe scenă și în realitate cotidiană, ,,etalată“ de cei care se consideră, unii dintre ei, o castă privilegiată. Vom realiza, în continuare, o selecție de cuvinte și expresii, pe care unele personaje le repetă cu o obstinație de ,,invidiat“. Ghiță Pristanda, polițaiul orașului, folosește, ca tic verbal, cuvântul ,,curat“ în combinații sintactice, de tipul: ,,curat caraghioz!“, ,,curat mișel!“, ,,curat constituțional“, până la construcția antonimică: ,,curat murdar!“ Zaharia Trahanache, șeful partidului din județul X, ,,excelează“ prin repetarea obsesivă a sintagmei ,,aveți puțintică răbdare, stimabile!“ și a cuvântului ,,zic“. Nae Cațavencu, avocat, cu al său ,,Răcnetul Carpaților“, ,,un mizerabil“, cum îl etichetează Tipătescu, se remarcă prin cascadele de fraze interminabile, incoerente, repetând, la câteva scurte enunțuri: ,,dați-mi voie!“ Agamemnon Dandanache, ,,vechi luptător de la ʼ48“, șantajist, cu o scrisoare pregătită, de fiecare dată, pentru a se alege, delectează cititorul/spectatorul, prin: ,,puicusorule“, ,,patuzopt“, ,,neicusorule“ și multe alte ,,perle“, debitate în clinchetul clopoțeilor de care nu poate scăpa, indiferent unde se află. Un cetățean turmentat, alegător, nu lipsit de interes pentru cei care vor să fie aleși, apare deseori, producând un umor cu subînțeles pentru noi, și astăzi, cu sloganul: ,,Eu cu cine votez?“.
În această ordine de idei, amintim aprecierile lui Garabet Ibrăileanu, magistral formulate, despre capacitatea lui Caragiale de a crea câțiva oameni, pe lângă milioanele zămislite de Dumnezeu.
Multe personaje caragialești, prin pana de foc a dramaturgului, au devenit, cum menționam anterior, emblematice, creând o atmosferă umoristică, fiecare în parte și toți la un loc, și prin manifestările de limbaj, mărci ale prostiei, ridicate la rang de ,,știință“ politică. Sintagmele-ticuri verbale din comedii au depășit cadrul scenic, de peste un secol, intrând, cu brio, în folclorul românesc, uneori, uitându-se izorul de proveniență, ajungând în ,,patrimoniul zicerilor“.
Așa cum se va constata imediat, există prilejul de a se compara cele două planuri dezvoltate, care vizează cele două tipuri de ticuri verbale: unele, întâlnite la nivelul personajelor dintr-o piesă a lui I.L. Caragiale, iar altele, de o altă structură, desfășurându-se, zilnic, cu preponderență, atât în mijloacele audiovideo de informare, cât și în vorbirea colocvială, indiferent de pregătirea intelectuală.
În partea a doua a ,,spectacolului“ lingvistic, vom inventaria, cu succinte aprecieri, alte cuvinte și construcții devenite ticuri verbale, având o arie largă de răspândire și de uzitare: din studiourile de televiziune și radio în vocabularul oamenilor. Hai, haide (haideți se dorește formulă politicoasă), clișee verbale în limba actuală, semnificând o acțiune comună a moderatorului cu vorbitorul, specifice oralității, neadecvate, uneori, în unele contexte, după care, fără aripi, zboară în lume. Exemple: ,,Hai să vorbim despre…“, ,,Haideți să trecem la…“ ș.a. OK (de la okay/all correct, cu origine americană) este o abreviere, cea mai cunoscută formulare la nivel mondial, care a prins ,,rădăcini“ puternice în vorbire, folosită oriunde și oricând, ca un veritabil jargon: superioritatea ,,cunoscătorului“ de limbi străine. Aceasta intră în combinații cu adjective și adverbe, de tipul: ,,super ok“ (,,super bine“) și altele. Nu mai este un tic național, ci unul… mondial. Sustenabil, cu sensurile ,,acceptabil“, ,,,durabil“, ,,posibil“, ,,suportabil“, „viabil“, e folosit drept ,,plesneală“ de Chiriță ori Chirițoi, ca multe altele, pentru a epata cultural, departe de realitatea semantică adecvată, cu valoarea de ,,susținut“. Locație este cuvântul care, mai mult în vorbirea cotidiană, dar  și în dezbateri televizate, vehiculat de interlocutori, tinde spre locul întâi al celor mai frecvente ticuri verbale, deoarece, în loc de ,,chirie“, închiriere“, e folosit aberant, cu sensul de ,,loc de desfășurare“. Implementare este, parcă, din ce în ce mai puțin folosit, nu cu semnificațiile: ,,a pune în funcțiune“, ,,a duce la bun sfârșit“, ,,a realiza“, ,,a aplica“, ci cu sensul ,,de a introduce“. Deci, conjuncție conclusivă, a fost și este prefarata multor vorbitori, care încep un enunț folosind-o drept concluzie logică, înainte de a argumenta…             Ca și, grup salvator pentru unii de a evita cacofonia, deși există varii modalități de reformulare. Actualmente, ,,piața“ vorbitorilor ,,ca și“ cunoaște un areal incomensurabil, la toate nivelurile, din societatea românească. A-și face treaba, locuțiune folosită pentru a umple un vid de comunicare, când cel care intervine nu poate formula un enunț logic, fără să aibă simțul limbii, neînțelegând conotația primară a acestea. Noaptea minții, o splendidă metaforă, lansată de un foarte cunoscut ziarist și scriitor (C.T.P.), care ,,se deteriorizează“ prin deasa folosire, etichetată de mine ca fiind tic verbal, ca multe altele, național. A spune lucruri, a face lucruri, alte combinații ale substantivului ,,lucruri“ cu diferite verbe, multe dintre ele sintagme expresive, potrivite, în enunțuri, dar, uneori, sunt introduse ca nuca în perete, ilustrând incompetență lingvistică. Una-i una, alta-i alta – o tautologie devenintă mesaj folcloric de la realizatori de emisiuni până la folosirea ei frecventă în vorbire, denotând sărăcia posibilităților de exprimare contextuală. Cu subiect și predicat (de ce n-ar formula, cei care o folosesc, primordialitatea predicatului, ca nucleu al unei propoziții: ,,cu predicat și subiect“), expresie care s-a întins precum pecinginea, devenind, orice s-ar spune, marcă a celui care este privit la televizor. Și altul preia… Despre ce vorbim?, zicere a preopinentului, transformată în fluxul convorbirii în interogație retorică, ce emite o alegație, apoi concluzionează, pare, într-o atitudine apodictică.
Dacă mă-ntrebați pe mine, o sintagmă de cele mai multe ori ilară, prezentă în vorbirea zilnică a invitaților posturilor de televiziune, care a făcut și face ,,prozeliți“. Deseori, participantul la schimbul de idei este întrebat, dar, cu superioritate, ca acela care deține sigur un adevăr, lansează expresia de mai sus. Cu toată dragostea, expresie cu autor cunoscut (B.C.), în antiteză cu un enunț nefavorabil cuiva, preluată, în mod ironic sau nu, de cei care participă la emisiuni de radio-TV. Pe repede-nainte, un calc din limba engleză, aparținând domeniului tehnic, echivalent cu ,,foarte repede“, uzitat prea des, cu tentă ironică, își pierde expresivitatea, intrând în categoria ticurilor verbale. Spațiul public, o altă expresie, care va încheia șirul, fără să fie exhaustiv, așa cum am precizat ca fiind ,,o samă“, denumit ,,agora“ în Grecia sau ,,forum“ în Imperiul Roman, a cunoscut o ,,degradare“ semantică, uzitată, de cele mai multe ori, pentru că ,,așa spun toți“… Dacă cei care optează să o folosească s-ar documenta, ar fi mai rezervați în a o introduce oricum și oriunde, într-un flux al comunicării.
Multe dintre sintagmele, expresiile pe care le-am inserat în prezentul articol cunosc o frecventă folosire în vorbirea de fiecare zi, au devenit, parcă, ,,aerul lingvistic“ al multor politicieni, moderatori, participanți la dezbateri, și nu numai atât, ci ,,s-au propagat“ ca stereotipii, în vocabularul fundamental al limbii noastre, prin numărul acelora care le folosesc. Acesta este un semn al neputinței de a realiza performanțe lingvistice echilibrate, dovadă peremptorie a nivelului cultural și a cunoașterii gramaticii elementare.
Limba română, ,,dulce și fru­moasă“, epitete apreciative aparținând lui Alexei Mateevici, este ,,bogată“, ,,expresivă“ și merită cultivată continuu, pentru generațiile ce sunt și cele ce vor urma! Indiferent de pregătirea, de specializarea cuiva, odată ce ai trecut prin școală, cu diferitele sale trepte de perfecționare, ești obligat să stăpânești regulile de bază în exprimarea standard a limbii, în variantele scrisă și orală. Rolul educației este primordial!
Închei, combinând cele două planuri sugerate, politica și limba, cu afirmația lui Titu Maiorescu din ,,Comediile domnului I.L. Caragiale“ (1885): ,,Ce lume, ce lume! zice prefectul Tipătescu, și așa zicem și noi, când prindem de veste că este înadevăr o parte a lumii reale ce ni se desfășură astfel înaintea ochilor“.
Mihai PĂCURARU