Zvonurile, teoriile conspirației, narațiunile înșelătoare, panicile emoționale au însoțit umăr la umăr pandemia de Covid-19, reunite fiind, încă de la început, sub termenul care a făcut carieră, cel de infodemie. Interesant, chiar fascinant, este faptul că, spre deosebire de alte situații pandemice, de alte momente de criză sanitară la nivel transnațional/ global, actuala infodemie s-a răspândit, la fel de repede precum pandemia propriu-zisă, în condiții de supra-abundență informațională, de ceea ce literatura de specialitate a numit chiar „obezitatea informațională“.

Boala supra-abundenței informaționale

Ideea de supra-abundență informațională precede pandemia. Încă din 2015, Luciano Floridi sublinia în The Onlife Manifesto că ecosistemul informațional contemporan se caracterizează prin „estomparea distincției dintre realitate și virtualitate, dintre artificial și natural“, prin „tranziția de la penuria informațională la abundența informațională și de la prevalența entităților [care comunică între ele] la prevalența interacțiunilor“.

Probabil că după ce actuala criză se va fi încheiat și vom putea putea analiza fenomenele comunicaționale actuale mai „la rece“, vom descoperi că una dintre rădăcinile profunde, structurale, ale infodemiei o reprezintă tocmai supra­abundența de informații, tocmai acest nou ecosistem suprasaturat de fapte și contra-fapte, de narațiuni și contra-narațiuni, de opinii și contra-opinii, de experți și contra-experți. Acum, în mod firesc, legăm infodemia de pandemia de ­Covid-19; dar, cu timpul, această alătu­rare va deveni secundară, aproape irelevantă, existând mari șanse ca infodemia să supraviețuiască pandemiei.

O altă trăsătură a noului ecosistem informațional și comunicațional, care contribuie, și ea, la amplificarea infodemiei, este fragmentarea spațiului public, mai precis, transformarea acestuia, sub asaltul digitalizării, al platformizării, al algoritmizării, într-un spațiu semi-public și semi-privat, mai precis, nici public, nici privat. Să ne amintim de concepția lui J. Habermas cu privire la spațiul pu­­blic, aceea de arenă în care, prin mijoace deliberative, se poate ajunge la o articulare a interesului public, la identificarea modalităților de coexistență, în ciuda intereselor, a opiniilor, chiar a identităților atât de diverse. Și atunci, dacă nu se mai poate vorbi despre un spațiu public, ci despre mai multe spații nici publice, nici private, în care contează mai mult rețelele, interacțiunile, așa cum afirma și L. Floridi, și mai puțin entitățile care comunică între ele, cu atât mai puțin deliberările, cum și unde mai pot fi identificate mijloacele de coexistență? De aici, fenomene precum polarizarea, „războiul cognitiv“, „realitățile alternative“, cristalizarea unor tabere puțin dispuse la „coexistență“. Din această perspectivă privind lucrurile, nu ar trebui să ne mire foarte tare existența unor astfel de tabere puțin predispuse schimbului, „comunicării“, articulate în jurul unor narațiuni din ce în ce mai extravagante. Multe dintre aceste narațiuni extravagante sunt le­gate, acum, de pandemie și de vaccinare; fapt care însă nu ar trebui să ducă la concluzia eronată că acestea ar fi singurele două domenii în care putem întâlni „realități alternative“, relații „relaxate“ cu faptele, manifestări ale războiului cognitiv, pseudo-comunități izolate informațional, puțin predispuse interacțiunii și conviețuirii.

Un arsenal stabil de teme și încadrări retorice

O scurtă analiză a infodemiei, așa cum s-a manifestat și continuă să se manifeste și în România, indică o remarcabilă stabilitate a narațiunilor dominante pe toată durata pandemiei, cu un mo­ment de reviriment, nu foarte suprinzător, de altfel, în contextul campaniei de vaccinare. Iată câteva dintre aceste narațiuni predilecte și încadrările lor retorice.

a) „Plandemie“/„mascaradă“. Conform acestei narațiuni, datele despre pandemie (numărul de decese, mortalitatea, severitatea bolii) sunt exagerate și nu ar exista o relație de cauzalitate între infecția cu SARS-CoV-2 și numărul de de­cese. Prin extensie, asistăm la „mascarada vaccinului“, care este „fabricat“/„fals“, deoarece se adresează unei probleme false sau întreținute artificial. Evenimentele de vaccinare publică sunt și ele înscenate, există o mascaradă a vaccinului, personalitățile publice se vaccinează „cu un ser diferit“, sau „cu o seringă goală“, vaccinul este fals deoarece vi­­rusul „nu a fost secvențializat în laborator“, „este doar un virus“ sau, pentru a o lua de la capăt, „pur și simplu nu există“.

b) „Conspirație globală“. Pandemia este o acțiune organizată/planificată a „ocultei mondiale“ (cu variante: „Big Pharma“, „Bill Gates“, „masonii“, „guvernul mondial“) și urmează scopuri ascunse/malefice. Motivațiile cele mai frecvente sunt cele legate de reducerea sau controlul populației (această agendă ar fi în­­dreptată în special înpotriva vârstnicilor, a căror „împuținare“ ar fi urmărită pentru a mai reduce presiunea de pe sistemul public de pensii). În aceeași logică, vaccinarea este motivată de punerea în aplicare a unei agende a răului („experiment în masă“, „experiment asupra umanității“, „genocid“). Relevant este că și mass-media tradiționale/mainstream sunt considerate ca făcând parte din „oculta“ care conspiră pentru a ascunde adevărul; pre­sa este și ea „vândută“, „aservită“, „sclava“ ocultei, de aici ideile de „cenzură“, „propagandă“, de „înăbușire a libertății de opinie“ sau de „pumn pus în gura ce­­lor puțini care mai rostesc adevărul“.

de Alina Bârgăoanu – profesor universitar

Articolul integral poate fi citit în revista Tribuna Învățământului nr. 14-15.