Alcătuită din 33 de minieseuri pe tema vastă Arta, noua lucrare a lui Olimpiu Nușfelean, „Tentația scrisului“ (Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2011), surprinde plăcut cititorul prin dezinvoltura scriiturii, analogiile inteligente și recursul la opuri celebre din literatura universală, ca și prin dinamica ideilor vehiculate, ceea ce te duce cu gândul la un mic Compendiu de poietică și poetică.
Dar dacă scrierea este subversivă? „De această părere sunt tiranii, regii și polițiștii” (p. 39), căci cuvântul în artă trebuie să aibă funcție creatoare. Cert este că literatura poate fi atât reprezentare, cât și joc (pp. 51-53), lucru dovedit, din câte ne amintim, și de Johan Huizinga în Homo ludens. Unele din aceste reflecții estetice descind pe tărâmul operelor clasicizate, de la Coșbuc în sus, având scopul de a demonstra o teză, de a impune o axiomă. Multe din aceste însemnări meditative și de teorie a artei au o construcție triadică: premisa, argumentarea și concluzia. Spre a fi mai credibil, autorul se sprijină pe cărți fundamentale, care au marcat omenirea, la care adera logic și legic. Artistul – consideră eseistul menționat – nu trebuie să falseze, ci să aibă cultul sincerității, al adevărului (pp. 8-10) mai cu seamă la șezători, conferințe, simpozioane, întâlniri cu publicul, unde nu trebuie să primeze artificialul, convenționalul, retorica ori tonul encomiastic. Altfel, am completa noi, ar fi doar un program estetic valabil pentru doctrina realistă.
Cel care are talent, „vocație artistică” (p. 22) va ști să inducă în literatură idei, presupoziții, concepții… Comparativ cu artistul liliputan – în plan axiologic – fie inapt la travaliul a la longue, fie superficial, încât înfăptuirea „operei magna” poate să aștepte mult și bine (pp. 54-56).
La succesul unei cărți contribuie discret și editorul prin inspirația de a lucra la formă, coperți, la partea vandabilă a lucrării (pp. 19-22). Formal, o artă poate fi invenție, creație, dar și reproducere, memorie, derularea vizualității în sensul că acel prozator să aibă harul unui veritabil observator imparțial și să posede calitatea extragerii din trecutul său, din propria experiență sau din cele auzite a esențialului, nu a banalului. Cu cât artistul știe să reinventeze, să găsească soluții, să iasă din prizonieratul sinelui, cu atât valoarea va crește (pp. 62-66). O scriere mimetică va fi servantă denotației, deci se va poziționa în afara artei, iar ceea ce va livra el publicului s-ar putea numi improvizație. Autorul dovedește criticism când se declară dezamăgit de programa de liceu la Limba și literatura română, unde comunicarea, argumentarea sugrumă istoria literară și gramatica propriu-zisă, din păcate, țara noastră marșând la această disciplină pe coorodonate europene care nu-și dovedesc viabilitatea la noi
(pp. 57-59). Olimpiu Nușfelean se infiltrează spre tărâmul sociologiei literare când pune problema publicului, interogându-se dacă un grup larg are fler și simte marea artă doar prin temă și conținut. Scepticismul său, ca și al nostru, se fluidizează spre noțiunea de „poezie de piață”, lipsită de fior, însă debordând de declarativ, accente sociale și mai presus de toate, neavând niciun mister pentru cititor; explicitare totală, rimată și ritmată! (pp. 48-50). Există și forme sociale organizate, cenaclurile, factor activ în viața societății unde se consumă literatura „pe pâine”, atât în metropole, cât și în diferite orașe provinciale (pp. 45-47). Cartea ca obiect electronic este acceptată parțial, există multe impedimente `n relaționarea eficientă a tripletei autor-cititor-librărie. Comoditatea parcurgerii în fotoliu a unor zeci de pagini în mediul online nu se compară cu plăcerea defrișării tainelor unor opere „înarmat” cu creionul in mână.
Câteodată, problematica se îndreaptă și spre axiologie, spre șansele românilor de a obține Nobelul. Au fost pe aproape un Blaga, un Nichita, însă neobținerea trofeului meritat a depins mai mult de șicanele intra muros, de ai noștri confrați scriitoricești, duplicitari în susținerea univocă a celui mai bun scriitor în momentul acela
(pp. 78-80). Eseistul se încumetă a vorbi și despre perioadele de criză socio-politică și impactul asupra artei.
În concluzie, Tentația scrisului reprezintă o carte vie, plurivalentă, cu multe idei îndrăznețe de estetică, de filozofie a artei, cu o frazare suficient de agreabilă.
Prof dr. Iulian BITOLEANU,
Colegiul Național Anastasescu, Roșiorii de Vede