Sunt cumva nevoit, răsfoind o programă de studiu de clasa a III-a, să reiau o temă mai veche care priveşte şcoala de azi. Tema ar suna sub forma unei întrebări: Cine mai face azi programele şcolare şi care este formatul lor?
Există o întreagă istorie a responsabilităţilor şi a autorilor programelor şcolare; spre sfârşitul anilor ’90, programele şcolare erau făcute de echipe mixte: de la Minister, de la Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei şi apoi de la Serviciul Naţional de Examinare şi Evaluare, care tocmai fusese înfiinţat. ~ntre timp lucrurile s-au „profesionalizat” mult: inspectorii din MEN nu mai fac programe, ele au devenit atributul specialiştilor, experţilor adică, fie ei de la SNEE/CNEE, fie de la acelaşi Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei. ~n momentul de faţă, dacă informaţia este corectă, ISE este cel care are responsabilitatea scrierii acestei părţi esenţiale a Curriculumului. Mai departe însă lucrurile intră într-o zodie a clarobscurului: teoretic, şi CNEE ar trebui să-şi spună cuvântul în sensul îndemnului  de a se face programe ale căror obiective şi conţinuturi să poată fi evaluate/examinate!… Altminteri, altfel de conţinuturi decât cele „evaluabile” vor fi introduse cumva degeaba în structura programelor, fiindcă nu vor putea fi transformate în instrumente de evaluare, şi atunci acele conţinuturi vor rămâne undeva în zona gri a predării-învăţării!…
Sigur, nu ştiu dacă lucrurile se desfăşoară chiar aşa şi nici dacă autorii de programe sunt angajaţii direcţi ai ISE, oameni în general tineri, unii neavând nicio tangenţă cu practica predării, fie ea gimnazială, fie liceală, sau sunt colaboratori care proiectează/lucrează aceste programe. Oricum, toate programele actuale de limba şi literatura română, de exemplu, se recunosc ca purtând semnătura unei anumite echipe/ persoane, şi asta de la clasele primare până la liceu, formatul acestora fiind aproximativ identic. Ceea ce nu e rău, dar nici neapărat bine, fiindcă, încă o dată, şcoala obligatorie ar trebui să aibă particularităţi ale predării-învăţării unei discipline sau alteia. Dar până să ajungem aici trebuie să mai curgă ceva apă pe strada Berthelot!… ~n fapt, lucrurile se încurcă mai ales atunci când, dincolo de obiectivele „tehnice” ale programei, se poate observa că tot ceea ce presupune încercarea de modelare a personalităţii umane este în mare măsură evitat. Sunt evitate, cu alte cuvinte, obiective-cadru sau chiar de referinţă care să aibă legătură directă cu sfera valorilor, a atitudinilor morale sau chiar a civismului elementar. O sfială fără precedent în educaţie face ca obiectivele învăţământului primar, de exemplu (tocmai acolo unde copiii sunt mai receptivi la valori, fireşte, în forme intuitive adesea şi specifice!), tocmai aici aceste obiective să fie „sublime”, dar să „lipsească cu desăvârşire”, lăsându-se această latură a formării elevului doar pe seama hazardului, a conţinuturilor adică. Pentru ca lucrurile să nu plutească în ceaţă însă, iată care sunt obiectivele-cadru urmărite de-a lungul întregului ciclu primar: dezvoltarea capacităţii de receptare a mesajului oral; dezvol­tarea capacităţii de exprimare orală; dezvoltarea capacităţii de receptare a mesajului scris (citirea/ lectura); dezvoltarea capacităţii de exprimare scrisă. Înţelegeţi dvs., cititorii Tribunei, că ar mai exista şi o altă/alte finalităţi ale învăţământului primar?… Eu nu!… Aşadar, ce şi cât trebuie să ştie elevul care a absolvit clasele primare se cam înţelege din aceste obiective-cadru, făcute apoi cumva funcţionale în obiectivele de referinţă, deşi şi aici e mult de discutat (însă discuţia ar intra într-o zonă de specialitate, inaccesibilă cititorului obişnuit). Dar cum trebuie să arate o fiinţă umană de 10 ani, dincolo de „competenţele” scris/oral însuşite, nu e deloc limpede. Nu mă hazardez în a încerca să propun eu, aici şi acum, un „portret” al şcolarului de 10 ani din România acestor timpuri, e treaba psihologilor, specialiştilor în educaţie să facă acest lucru. Dar ar fi interesant de ştiut ce trebuie să respecte un şcolar de 10 ani, ce atitudine trebuie să aibă el într-o anumită împrejurare, ce înseamnă să fie de pildă corect, cinstit etc. Fireşte, multe dintre aceste atitudini, valori se regăsesc în anumite conţinuturi, pe care ei le parcurg de-a lungul celor patru ani ai ciclului primar. Nu e sigur însă că ele sunt şi valorizate. De aceea, imaginaţi-vă că undeva aţi citi că între finalităţile învăţământului primar ar exista şi unele care să sune cam aşa: la sfârşitul clasei a IV-a, absolventul şcolii primare ar trebui să fie în stare să discrimineze între adevăr şi minciună, între corectitudine şi incorectitudine, să fie prietenos, politicos, să folosească un limbaj frumos, să ajute la nevoie etc., etc… Ar fi atunci şcoala cumva altfel, mai aproape adică de ideea de educaţie largă, incluzivă, civică (marea suferinţă a vremurilor) a unor serii de elevi, văduvite, se pare, de asemenea finalităţi?!… Nu ştiu să răspund la această întrebare, ştiu doar că, răsfoind manuale mai vechi, interbelice, asemenea eforturi de formare umană erau vizibile, mai mult, pe alocuri dominante, prezente în programele şi în manualele vremii. O să spuneţi, în dialogul meu cu dumneavoastră (îmi imaginez eu). că mai târziu, în gimnaziu şi liceu, lucrurile stau ceva mai bine. Cât de bine stau vă las pe dumneavoastră să descoperiţi!…
Nota de prezentare a programei pentru ciclul primar ne asigură că scopul predării limbii şi literaturii române este acela „de a urmări formarea şi dezvoltarea progresivă la elevi a competenţelor esenţiale ale comunicării orale şi scrise, precum şi familiarizarea acestora cu texte literare şi nonliterare semnificative din punctul de vedere al vârstei cuprinse între 6 şi 10 ani”.
„De altfel, se continuă în aceeaşi notă de prezentare, scopul studierii disciplinei Limba şi literatura română în perioada şcolarităţii obligatorii este acela de a forma progresiv un tânăr cu o cultură comunicaţională şi literară de bază, capabil să înţeleagă lumea din jurul său, să comunice şi să interacţioneze cu semenii, exprimându-şi gânduri, stări, sentimente, opinii etc., să fie sensibil la frumosul din natură şi la cel creat de om, să-şi utilizeze în mod eficient şi creativ capacităţile proprii pentru rezolvarea unor probleme concrete în viaţa de zi cu zi, să poată continua în orice fază a existenţei sale procesul de învăţare. (…) Se urmăreşte, totodată, structurarea la elevi a unui ansamblu de atitudini şi de motivaţii care vor încuraja şi sprijini ulterior studiul limbii şi al literaturii române”.
Frumos, nu?!… Dar, dincolo de valori estetice şi, evident, intelectuale (studiul limbii şi literaturii române), mai vede cineva evocat în acest fragment şi altfel de valori?!…
Aceeaşi „sfială postdecembristă” pare să fi sucit minţile autorilor de programe, de parcă „valorile” umane, verificate istoric şi cultural, decantate ideologic, ar fi dispărut cu totul după 1990 şi după repetatele „reforme” aplicate şcolii. Iar dacă chiar programa de limba şi literatura română nu a găsit deocamdată formula prin care formarea copilului să se realizeze în jurul unor idealuri clare ale umanismului mereu peren, care disciplină ar putea face mai bine acest lucru?!… Matematica, cumva?!…
Adrian COSTACHE
P.S. Dar poate că valorile pe care noi le evocăm aici chiar au dispărut, dacă ne uităm la spectacolul cotidian al lumii în care trăim. Şi numai noi nu ştiam asta!…