Un articol recent al unui cunoscut scriitor și profesor universitar ne aduce aminte că schimbările din școala preuniversitară se concentrează asupra câtorva teme recurente. Din triada profesor-părinte-elev, a apărut ca temă mai nouă calitatea profesorului, a celui care de la catedră dă viață unor programe școlare revizuite sau chiar schimbate destul de des în ultimii ani. Ce face profesorul cu aceste programe? Cum reușește profesorul de literatură să determine un număr cât mai mare de elevi de liceu să parcurgă, dacă nu cu plăcere sau cu pasiunea cunoașterii, un număr cât mai mare dintre textele studiate, căci a imagina citirea întregii bibliografii face parte din scenariul unei școli ideale și, de aceea, ireal. Unii au încercat să-și mobilizeze elevii pe Facebook în a citi alte cărți, mai atractive decât „cenușia“ bibliografie școlară.

Experimentul a dat ceva roade și, oricum, e interesant, în măsura în care are loc apropierea de carte și apariția unei altfel de provocări care presupune și existența unei competiții între adolescenți. Și mai presupune, în cele din urmă, și o anumită plăcere de a citi! Dincolo de asta rămâne însă întrebarea finală: cum reușim să schimbăm proasta imagine despre serii întregi de elevi aculturali, venind mai departe la examenul de Bacalaureat cu abilități minime de a vorbi/a scrie un eseu despre un text ficțional, serii cărora distinsul scriitor le face un aspru portret. Dar așa cum stau lucrurile azi, o posibilă schimbare – ne-o spune distinsul scriitor și profesor universitar – este imposibilă și mai bine ar fi să scoatem Literatura română din programă. Fiindcă, argumentează domnia sa, cu texte și autori prăfuiți vom „ucide“ gustul pentru lectură al tinerei generații.

Temă recurentă! Este într-adevăr programa liceală de literatură română prăfuită, iar textele selectate de manuale lipsite de orice interes pentru elevul de azi, ale cărui interese sau motivații se îndreaptă către cu totul alte sfere? Sau ne întâlnim – pentru a câta oară? – cu nerăbdarea unor scriitori contemporani de a fi „clasicizați“ prin introducerea lor pe ușa din față sau pe cea din dos în circuitul valorilor școlii? Face parte această atitudine radicală dintr-o mai largă mentalitate a lumii de azi care, sub febra unei acaparatoare tehnologii, se arată complet dezinteresată de tot ce înseamnă trecut, moștenire culturală? Dacă răspunsul la cele două întrebări este afirmativ, atunci sarcina profesorului de literatură din liceu de a face din cei 17-18 autori canonici niște autori plăcuți și accesibili devine uriașă. Adăugăm la aceste dificultăți și statutul școlii de azi, a cărei autoritate a fost sistematic subminată de-a lungul ultimelor decenii de fel de fel de decizii, unele luate de diletanții școlii.

Și mai e o temă recurentă în toată această discuție: plăcerea de a învăța poate însoți oare activitatea cotidiană a elevului? În general vorbind, este ființa umană dedicată din start doar unor lucruri agreabile, așa cum se sugerează în aceste ultime pedagogii ale „efortului minim“, pe care anumite retorici ale schimbării le promovează? Sau a renunța la vechiul efort pentru studiu e una dintre cele mai grave erori ale „filozofiei“ educaționale de azi?… Se poate învăța oare matematică fără efort de către acei elevi a căror emisferă cerebrală responsabilă cu abstracțiuni este altfel croită? Există în matematică teorii învechite care n-ar mai trebui învățate la școală? Este matematica, în unele părți ale sale, complet inutilă pentru elevul de azi, contemporanul nostru?

Hrăniți cu virusul schimbării, am vrea uneori să facem tabula rasa din tot ceea ce cu canon generațiile trecute ne-au lă­­sat ca semn al osârdiei lor. Am vrea să renunțăm la literatură, poate în special la poezie, al cărei limbaj e o „succesiune de abateri“, creând o mare problemă școlarului de rând, nevoit să se chinuie cu structuri adesea ininteligibile. Sau rămase ininteligibile doar pentru că pregătirea profesorului de azi pare incapabilă a media între o generație cu o gândire foarte concretă, marcată de tirania vizualului, și o moștenire culturală cu valori perene, estompate însă tocmai de această tiranie a vizualului?

Dar de aici și până a face și din școală un domeniu al exceselor și al „progresismului“ lipsit de substanță și purtând semnele unui primitivism vizibil distanța nu e deloc mare.

Faptul că mai mult de 40% din populația din România nu are decât 8 clase, în ciuda unei legislații care obligă fiecare cetățean să aibă minim 10 clase, nu e doar o poveste despre „neputințele“ școlii/societății de azi, ci și o poveste despre felul în care noi înțelegem să schimbăm lumea în care trăimm s-o facem mai bună și – de ce nu! – mai umană.

Trăim un timp în care ideea de progres, așa cum îl înțelegeam odinioară, pare a fi depășită, așa cum de la adevăr am trecut, se pare, la postadevăr. Dar, atenție, „postprogresul“ poate aduce cu sine semnele unei toxicități a devenirii de care ar trebui să fim conștienți.

Să scoatem Literatura română din planul de învățământ? Nici vorbă! Sunt autorii și textele care se predau azi prăfuite? Este Shakespeare prăfuit? Este Eminescu neinteresant prin poeziile sale de dragoste, fiindcă azi iubirea e sufocată de simțuri și sex?!… Și dacă e prăfuit, pentru cine e prăfuit? Aceasta-i întrebarea. Sau sunt mai degrabă prăfuite metodele de predare a acestora? Iar dacă răspunsul este „Da“, atunci schimbarea trebuie să se producă aici. Să aibă loc adică schimbarea profesorilor și a metodelor! A evaluărilor câte mai sunt și a examenelor! Cu necesitate! După care mai putem vorbi și de alte schimbări!

P.S. O temă recurentă o constituie și specificul național, parte a zestrei noastre nu doar culturale, modul în care el ajunge la mintea și inima elevului, relația dintre acesta și un globalism ce dă semne de criză. Dar despre asta, cu altă ocazie.

Adrian Costache – profesor

Articol publicat în numărul 37-38 al revistei Tribuna Învățământului