Tema pentru acasă – un subiect „inactual“

Recunosc că uneori paginile de FB sunt interesante, fiindcă dau idei de dezbatere, aparent inactuale. Cum ar fi tema pentru acasă. După agitaţia asociată redactării şi aprobării noilor programe, când tema pentru acasă părea, la un moment dat, să mai aibă un loc rezonabil în „cetatea şcolii“ (fiindcă se părea că noile programele vor îndrăzni, la capitolul „Sugestii metodologice“ să propună un mod de abordare a temei pentru acasă!), foarte repede s-a văzut că unele opinii ale responsabililor din minister şi de la IŞE privind tema nu fuseseră altceva decât apă de ploaie, adică vorbe în vânt… Cu alte cuvinte, s-a pierdut încă o şansă ca o apreciere a acestui mod de învăţare să fie cumva mediată de un document oficial, căci nu ordinele vreunui ministru sau ale altuia pot să regleze această poveste, ci maniera în care tema pentru acasă intră în vederile programelor oficiale. Dar, cum spuneam, subiectul e uneori reluat, mai ales când nu te aştepţi, căci realitatea refuză să facă abstracţie, precum oficialii, de existenţa temei pentru acasă. Prin urmare, trăim într-o lume a extremelor. Unii profesori nu mai dau de mult teme pentru acasă (la unele discipline aşa ceva nici nu e cu putinţă!), în vreme ce alţii dau în continuare teme, dar fără să le pese de finalitatea acestora (rareori, temele sunt reluate la clasă, iar rezolvarea lor e aprofundată, asta însemnând că ele fuseseră date doar ca să fie!). În sfârşit, tot mai puţini profesori mai cred în tema pentru acasă ca stategie de progres în învăţare sau în motivarea învăţării, ori în dezvoltarea unor abilităţi de studiu individual. Poate că scăderea numărului acestora este cauzată şi de faptul că tema pentru acasă, dacă e serios abordată, necesită timp şi energie…
Cum spuneam însă, uneori, Facebook-ul, altminteri un instrument de exhibiţii de tot felul, distractiv în primul rând, căci aceasta pare a fi şi vocaţia epocii, ne surprinde. Iată ce găsim consemnat pe un blog în legătură cu tema pentru acasă ca reacţie a subiectului – a elevului care încearcă să-şi facă tema. Sigur, nu intru în detalii, fiindcă se sugerează acolo că reacţia elevului ar fi dată de cantitatea mare de teme – 10-15 exercţii! În ce mă priveşte, nu prea cred că totul s-ar justifica doar prin numărul mare de sarcini cuprinse de temă sau numărul de teme de la diverse discipline. Dar iată cum reacţionează o elevă din preuniversitar care încearcă să-şi facă tema. Ideea de fundal a reacţiei acesteia este aceea că, în zece minute, eleva în cauză întrerupe efectuarea temei pentru acasă, de mai multe ori, motivele fiind consemnate de cea care pare a fi părintele şi consemnează „aventura“: astfel, prima întrerupere este cauzată de faptul că „i-a transpirat mâna“; a doua întrerupere pentru „că o doare mâna“. Iar lista continuă astfel: i se pare că are un os în plus la cot; şi-a descoperit o vânătaie la genunchi;   are un coş după ureche; şi-a descoperit o aluniţă mică pe degetul mare; vrea… o gustare. Şi, în fine, ultimul pretext de înterupere a lucrului la temă sună aşa: „Şi-a descoperit două găuri mici în ochi (râd singură când scriu, comentează mama care prezintă totul!). Erau doar canalele lacrimale“, adaugă….
Este bine că un părinte consimte să experimenteze cu propriul copil compor­tamentul celui care ar trebui ca un timp (cât oare?!…) să aibă răbdarea de a vedea dacă din cele 10-15 exerciţii poate rezolva un număr, căci nu-mi imaginez că toate aveau aceeaşi dificultate.
De fapt, problema pare a fi alta şi ea are legătură între altele cu „plictiseala de la şcoală“, pe de-o parte, cu faptul că elevul este mai ales un personaj pasiv (între altele fiindcă, intolerabil, efectivele unor clase depăşesc 30 de elevi, ceea ce este de neconceput pentru intenţia cuiva de face cât de cât educaţie diferenţiată, individualizată, şi de calitate), pe de altă parte. Dar lăsând de-o parte a această realitate incalificabilă, trebuie să observăm şi ceea ce pare a fi un lucru comun: elevul de azi trăieşte (este lăsat!) să trăiască într-un mediu informaţional şi vizual extrem de aglomerat, stresant. Din multe puncte de vedere (şi sper să nu surprindă multă lume această afirmaţie!), elevul de azi este o victimă, al cărei portret este marcat de o stare de agitaţie continuă şi de o incapacitate de concentrare care ar trebui să îngrijoreze întreaga societate. Nu e vorba doar de faptul că majoritatea elevilor au acces la calculator de la vârste fragede sau despre modul în care telefoanele ori tabletele de azi subjugă imaginaţia şi timpul acestora, mai toate conţinând o dinamică a informaţiei şi a imaginii nebunească (mai nou, vrem şi manuale descărcate pe tabletă!). Este evident pentru oricine are o experienţă oarecare în a lucra cu elevii că lucrurile sunt mult mai complicate. De fapt, noi nu facem altceva decât să ne lăsăm târâţi de-a valma de produsele tehnologiei. Nu există în şcoli (nu ştiu cum stau lucrurile în alte ţări!) o metodologie avizată de specialişti a ceea ce înseamnă accesarea produselor noilor tehnologii. Există doar voci individuale care avertizează asupra primejdiilor (care-o fie ele!), dar fără prea mare ecou în spaţiul public. Există, e adevărat, părinţi care mai au timpul de a observa fenomenul, părinţi care descoperă că se întâmplă ceva cu cea mai recentă generaţie. Mulţi dintre ei se simt realmente dezarmaţi în faţa reacţiilor, uneori suprinzătoare, ale elevilor de azi. Dezarmaţi şi incapabili de a găsi o soluţie. Observaţia făcută cu mai mulţi ani în urmă cum că există un hiperkinetism al copiilor de azi este doar vârful unui aisberg tot mai evident…
Întorcându-ne însă la cazul nostru, problema nu este, aşadar, doar a temei pentru casă. O asemenea reacţie este expresia unui lucru mai grav şi mai serios, care ţine de o anume lipsă de educare a abilităţilor de concentrare a atenţiei, de aşezare la masa de studiu pentru un timp bine determinat şi respectat. Ţine, în cele din urmă, de portretul elevului pe care lumea de azi, inclusiv şcoala, l-a transformat într-o „victimă“ a tehnologiei. Toată lumea a împins cea mai recentă dintre generaţii către „noutate“; se ştiu, de altfel, datele din România de azi, „performanţele“ noastre tehnologice, adică ale unei ţări care se află în top în privinţa numărului de telefoane mobile şi tablete, ca şi numărul de utilizări pe cap de locuitor, în privinţa utilizării şi vitezei internetului, a numărului de accesări, superioare toate, şi de departe, multor state cu tradiţie tehnologică. Aşadar, ne-am făcut-o, cum s-ar zice, în goana şi foamea noastră după tot ce e nou, ceea ce nu poate fi condamnabil, cu mâna noastră, probabil dintr-o nevoie teribilă de a nu „râmâne în urmă“, dar şi graţie unei caracteristici adaptative a poporului român cu totul speciale. Am lăsat, aşadar, copiii să se „arunce“ asupra noilor tehnologii, lăudându-i adesea pentru abilităţile căpătate în faţa calculatorului, la miezul nopţii. Ceea ce ar trebui să îngrijoreze totuşi în cele din urmă este faptul că şcoala are acum destule probleme ce vin chiar din această direcţie şi care parazitează nu doar „tema pentru acasă“ (despre care mai putem discuta în continuare), ci mai ales portretul elevului de azi, dificultăţile lui reale de a accesa texte, idei, concepte, în ciuda faptului că tastează cu viteză remarcabilă SMS-uri.
Adrian Costache