Consultarea publică la nivel naţional privind „rolul, consistenţa şi eficienţa temelor pentru acasă“, iniţiată de Ministerul Educaţiei Naţionale şi Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, se poate să fi părut în momentul declanşării un fel de referendum „pe tema temei pentru acasă“, în sensul stabilirii dacă să se dea sau să nu se (mai) dea teme. Cum totul în şcoala de azi a devenit nu numai negociabil, ci şi cu „preţ“ cunoscut dinainte ca fiind astfel încât şcoala să iasă în pierdere şi dacă se poate să fie şi pusă la respect, rezultatul unui asemenea „referendum“ părea previzibil. Cu atât mai mare este aprecierea văzând că a rezultat un studiu folositor şi la modul constatativ, dar şi, mai ales, ca manual, pentru că şi despre tema pentru acasă trebuie să se înveţe de undeva. De altfel, o concluzie esenţială a studiului se regăseşte în cerinţa unei bune părţi a cadrelor didactice chestionate privind „elaborarea unor ghiduri sau a unor metodologii care să cuprindă recomandări referitoare la temele pentru acasă (rol, importanţă, volum optim în funcţie de nivelul de studii, de particularităţile psihologice, cognitive aferente fiecărei vârste etc.), pe discipline şi, eventual, niveluri de învăţământ“.
 La prima vedere, sunt destule răspunsuri (ajutate şi de întrebări) date ştiindu-se cum „tre­­buie“, cum „e fru­mos“, cum „e bine“ să se răspundă: că temele pentru acasă sunt folo­si­toare şi necesare, dar că sunt prea multe şi obositoare, că le con­sumă copiilor timpul liber, că sunt grele şi copiii au nevoie de aju­tor, că profesorii „cum să dea teme pe vacanţă“ (?!). Există şi multe răspunsuri care ar trebui să pună serios pe gânduri asupra înaintării reformei noastre în domeniul educaţional, mai ales pentru că dintre toate sectoarele economico-sociale, acesta este cel în care cică s-a pornit cel mai devreme „reforma de după 1989“ şi cel în care de atunci cuvântul „reformă“ este folosit cu cea mai mare insistenţă. Or, câtă reformă arată o constatare cu mijloacele unei cercetării ştiinţifice potrivit căreia „temele pentru acasă dovedesc un nivel scăzut de individualizare a procesului educaţional, de adaptare la nevoile personale şi de încurajare a aprofundării în funcţie de preferinţele personale“. Simplu spus, profesorii subiecţi ai cercetării dau mai ales teme obligatorii pentru toată lumea (67%), temele diferenţiate găsindu-se la distanţă mare ca pondere: 17,8% pentru recuperarea rămânerii în urmă (care pompos se cheamă „lacune în învăţare“) şi 9,4% pentru aprofundare (în vederea unor concursuri şi olimpiade, deci ocazional, adică rar). Despre teme mai consistente pentru cine ar vrea, pur şi simplu, să cunoască, să aplice mai mult, să devină mai bun, fără să aibă „lacune“ ori să meargă „la olimpiadă“, din câte se vede, nu este vorba. Din acest punct de vedere, s-ar putea socoti că şcoala de azi, după douăzeci şi atâţia de ani de reformă declarată, se găseşte sub nivelul şcolii din ultima parte a anilor ’60 şi din anii ’70 (chiar şi din perioada ’80, în pofida crispării care se tot accentua). La acele vremuri, erau obişnuite la diverse discipline temele „la alegere“, pentru „cine vrea (să mai…)“, pentru „cine se simte-n stare“, ca şi pentru „cine nu… şi atunci…“. Erau ştiute de către elevi şi cumva îngânate amical tocmai pentru că sunau mereu la fel, indicaţiile profesorilor la sfârşitul orelor despre ce e de scris şi ce e de învăţat „pe data viitoare“ şi de unde (că manualul era unic, dar nu era singur), ca şi despre ce e de sărit ca fiind inutil, prost explicat, prea mult etc. Nu se dădeau indicaţii despre cum trebuie rezolvată vreo problemă, din simplul motiv că indicaţiile tocmai fuseseră date prin conţinutul lecţiei din ora care se termina; cel mult, în manual, în culegere era câte o „problemă rezolvată“, de fapt, un început de rezolvare. Astăzi, după nişte zeci de ani, apare un studiu potrivit căruia „cei mai mulţi dintre profesori oferă explicaţii privind modul concret în care trebuie realizată tema şi doar într-o proporţie mică oferă sarcini de lucru alternative, din care elevii pot alege“. Frecvente erau cândva cerinţele de felul „ia căutaţi“, „mergeţi la bibliotecă“, „să-mi spuneţi data viitoare…“, „întrebaţi“, „aduceţi“. Acum, ceva de felul acesta apare pe la „alte propuneri“ de felul „teme pentru acasă cu caracter interdisciplinar sau transdisciplinar, alternarea temelor clasice, tradiţionale, cu cele cu caracter practic-aplicativ, legate de viaţa reală (proiecte, machete)“. Tot ca deziderat se desprinde „diferenţierea între teme zilnice şi teme cu termen mai lung de realizare (săptămânal, bilunar, lunar, semestrial)“, de unde cu zeci de ani în urmă erau banale sublinierea profesorului precum „de-acum în două săptămâni“ şi micile târguieli iscate de elevi că „mâine avem“, cu sensul de „e prea mult“.
Specifică vremurilor de azi apare şi de data aceasta apetenţa pentru birocraţie şi pentru o normă care „să ne spună cum se face“: să existe „o reglementare juridică pentru o raportare la un cadru comun, evitându-se astfel excesele legate de volumul temelor, gradul de dificultate, timpul necesar efectuării acestora etc.“ sau, dacă nu, să fie un jurnal, un grafic, în care fiecare profesor la fiecare oră să scrie tema şi durata (estimată? fixată prin „lege“?), tot ca să nu apară excese; cum ar veni, curată permanentizare fărâmiţată pe lecţii a discuţiilor până acum ocazionale, pe orar.
 
Florin ANTONESCU