„Există întotdeauna în copilăria noastră un moment când uşa se deschide şi lasă să intre viitorul!“ – Deepak Chopra
Miezul semantic al acestor cuvinte aforistic încifrate de gânditorul şi scriitorul indian mă urmăreşte, mă intrigă, mă provoacă la reflecţie şi, în egală măsură, mă responsabilizează, ba, mai mult, îndrăznesc a spune că îmi antrenează în mod particular resorturi intelectuale, volitive şi afective. De ce? Pentru că am înţeles de-a lungul timpului că uşa se poate deschide adesea în viaţă, dar şansa trebuie totuşi… întâmpinată. Dar oare o disciplină şcolară, un dascăl, o activitate de învăţare sau o temă pentru acasă pot reprezenta azi chei sau lacăte?
Am încercat să imaginez un puzzle în care toate acestea să fie piese-părţi dintr-un întreg, purtătoare de sens şi creatoare la nivel ideatic, conceptual de ansamblu. Avalanşa de articole pe tema… temei pentru acasă, generată de un conglomerat de date şi fapte reclamând fie abuz, fie refuz, analize din perspective multidirecţionale – psihologie, pedagogie, filosofie, resurse umane etc. – m-au făcut să aleg în mod prioritar tema pentru acasă ca prim element de analiză. Nu ascund faptul că mă preocupă acest subiect în dublă ipostază: aceea de părinte şi de cadru didactic. Şi mi-am propus să-l cercetez pentru a înţelege, pentru a nu greşi, pentru a nu compromite destine din ignoranţă, înecată de valurile reformelor, croind zilele după mode şi modele prêt-à-porter, răscroite furibund şi intempestiv pe tipare procustiene, parcă nu pentru a elimina cauza ci – ai fi tentat a spune! –  pentru a sublinia pur şi simplu… clauza. Iar pentru a evita un exerciţiu de amatorism, mi-am propus să-i angajez în acest demers investigativ atât pe protagoniştii implicaţi în procesul instructiv-educativ, cât şi pe cei care asigură din culise suportul logistic sau, la nevoie, asistenţa tehnică. Aşadar, elevi, părinţi, dar şi cadre didactice, psihologi, manageri de after-school.
Un lot de 29 de elevi şi tot atâţia părinţi s-ar putea să fi apreciat ca fiind irelevant, judecând prin prisma efectivului, însă mă gândesc că ar putea fi considerat un punct de plecare pentru înţelegerea unor stări de apatie, anxietate, disconfort, blocaj sau chiar revoltă. Căci dacă există elevi care apreciază că tema pentru acasă le facilitează înţelegerea şi le garantează o temeinică şi valoroasă achiziţie, cei mai mulţi dintre elevi, şi nu mă refer aici doar la cei de ciclul primar, consideră că la şcoală se lucrează foarte intens, într-un ritm susţinut, ceea ce nu mai justifică tema pentru acasă. Şi cum probabil era de aşteptat, tabăra minoritară a elevilor este susţinută în mod efervescent, necondiţionat şi puternic de adulţi, fie ei părinţi sau agenţi educaţionali. Din perspectiva părinţilor, tema pentru acasă ar avea, în ordinea dată, următoarele beneficii: consolidarea cunoştinţelor sau reorchestrarea acestora, dezvoltarea capacităţilor intelectuale, aprofundarea sau completarea procesului de învăţare, organizarea timpului, rezolvarea unor neînţelegeri. Singurul efect negativ menţionat, şi de altfel deloc de neglijat, este lipsa timpului liber destinat unor activităţi recreative (activităţi sportive, artistice, gospodăreşti etc.).
Pentru a avea o perspectivă cât mai amplă asupra subiectului, mi-am propus să inventariez opinii aparţinând unor voci sonore din sistemul de învăţământ, în mod evident şi cu normă întreagă de părinte. Iar pentru un evantai ideatic multifazic am căutat linii de intersecţie între ciclurile primar, gimnazial, liceal şi universitar, în primă etapă, orientându-mă apoi spre domeniul psihologilor. Concluziile ar fi următoarele: metodele moderne de predare şi evaluare trebuie să fie însoţite de metode noi de a concepe şi de a operaţionaliza temele pentru acasă, ar fi de dorit ca interacţiunea, cooperarea, feedback-ul să fie mai mult valorizate, însă ideea unanim acceptată este aceea că succesul şcolar este direct proporţional cu gradul de înţelegere şi de angajare al elevului în activităţile de învăţare. Se exprimă cu tristeţe lipsa vădită de încredere a societăţii în şcoală şi se trage un semnal de alarmă asupra confuziei create de vertijul mediatic,  potrivit căruia succesul social se bazează exclusiv pe valori economice.
Tema pentru acasă este, aşadar, necesară şi ar trebui să fie principala îndeletnicire a elevului, căci, cum bine sublinia Pavel Mureşan în cartea sa Învăţare eficientă şi rapidă, oricât de mare ar fi ajutorul profesorilor, nu-l poate egala pe acela pe care elevii şi-l pot acorda ei înşişi, întrucât problemele asupra cărora vor stărui necesită, în afară de ceea ce pot oferi cadrele didactice, o activitate intensă a gândirii, a memoriei, a imaginaţiei, a creativităţii şi a atenţiei proprii. Desigur că nu-mi fac iluzii că aceste cuvinte, ce de altfel exprimă un adevăr incontestabil, s-au făcut înţelese pretutindeni, desigur că nu. Timpul receptării, al înţelegerii este inegal fără dar şi poate. Cu toate acestea, refuz să cred că tema pentru acasă reprezintă la modul onest azi călcâiul lui Ahile. Cred mai degrabă că este vorba de context, de cumulul de factori care generează şi amplifică o stare generală de fatigabilitate, de rău, de neputinţă, de nonsens, de neîncredere în sistem, în directivele lui, în schimbările de pe o zi pe alta, în descalificarea a tot ceea ce a fost ieri până la urmă în detrimentul a ceea ce este azi. Refuz să cred că putem vorbi de o majoritate a cadrelor didactice care să strivească bucuria şcolarului, dându-i o cantitate mare de teme. Şi chiar dacă ar exista astfel de situaţii, cred că vorbim totuşi de o minoritate. De ce? Pentru că cele mai multe dintre cadrele didactice sunt mame şi ştiu că 25 de ore din 24 nu sunt suficiente pentru a împlini în mod dezirabil  imperativele  sociale, profesionale şi familiale.
În tabloul societăţii româneşti, la ora de faţă predomină umbrele, lăsând prea puţin loc sau speranţă crâmpeielor de lumină. Privesc în jur adulţi dezorientaţi, care se confruntă cu un grad sporit de irascibilitate şi surmenaj cauzate în principal de o presiune socială continuă, de o muncă nenormată, de inutilitatea procedurilor administrative, de nesiguranţa locului de muncă, de conflicte majore în cuplu, de o sănătate precară, dificultăţi financiare, stări de anxietate, tulburări emoţionale ş.a. Văd în jur copii care, de asemenea, se confruntă cu un grad sporit de surescitare, de febrilitate, de încordare sau, dimpotrivă, de apatie, în principal cauzate de alimentaţia nesănătoasă, de mesele fluctuante, de timpul insuficient petrecut cu părinţii, ceea ce generează, printre altele, conflicte interioare şi devieri comportamentale. Acestora li se adaugă probleme de atenţie, memorie şi concentrare, din cauza faptului că petrec timp ilimitat în preajma tabletelor, a televizorului la programe inadecvate vârstei lor sau, din contră, simt deja presiunea agendei, a concursurilor şcolare, a competitivităţii exacerbate, impulsionaţi de modele sociale plăsmuite, denaturate, ce valorizează ideea de a avea în detrimentul lui a fi.
Societatea în ansamblu pare confuză, dezorientată în lipsa unor pârghii certe asupra vieţii personale şi profesionale, în contextul unui sistem valoric care suferă o modificare permanentă de ierarhie. Aşadar, în opinia mea, nu tema pentru acasă reprezintă hiba, nu timpul de efectuare a temelor, ci orice vine să perturbe echilibrul, şi aşa fragil, al adultului îngenuncheat de cotidian şi-al copilului adesea privat de un cadru propice dezvoltării lui intelectuale şi afective.
Şi totuşi, în acest context ce pare zădărnicit în speranţe, mă încăpăţânez să cred în chei şi refuz a vorbi de lacăt. Cred că este o datorie a noastră ca şi cadre didactice să le găsim. Poate un prim pas ar fi să părăsim pentru o vreme banda de alergare în van, bandă antrenată de curente trecătoare, de o competiţie anchilozantă mental şi afectiv într-o luptă care pe care, luptă sterilă ce ne spulberă bucuria de a trăi, de a crea. Ne mutilăm sufleteşte şi ne vitregim relaţiile în lupta de a urca pe o scară, fără să analizăm valoarea treptei pe care ne aflăm sau spre care aspirăm. Profesorul american de psihologie Jerome Bruner spunea că este important să ne focalizăm atenţia asupra filosofiei disciplinei de predare, asupra substanţei intelectuale a materiei, căci fără aceasta lipseşte însăşi logica a ceea ce stimulează şi formează curiozitatea elevului. Oare nu poate fi un îndemn şi pentru noi, cadrele didactice?! Să nu fie oare o şansă pentru regăsirea drumului sau, cine ştie, a sensului pierdut?!
Pe de altă parte, cred că, în egală măsură, este şi de datoria adulţilor, în calitate de părinţi, să reflecteze la aceste chei. De ce? Pentru că este vorba despre un întreg proces de descifrare şi încifrare a mesajului venit din realitatea înconjurătoare, or, şcoala nu va reuşi să mobilizeze niciodată energii naturale într-un context demotivant şi şubred din punct de vedere emoţional. Cred că părinţii trebuie să-şi acorde prilejul unui examen critic asupra atitudinii faţă de şcoală, faţă de propria profesie şi faţă de viaţă, în general. Lamentarea, pesimismul, negarea sau afişarea unei stări de dezechilibru sau de permanentă insatisfacţie personală şi profesională va influenţa mult atitudinea copilului în relaţiile sale, atitudinea lui în raport cu obligaţiile sociale prezente şi viitoare. Şi, din păcate, o minte plină de griji (fie că-i de copil, fie de adult), spune o vorbă înţeleaptă, nu mai are loc pentru visuri.
Prof. Gabriela BANU,
Şcoala Gimnazială Nr. 30, Braşov