Expresia tavanul invizibil (tavanul de sticlă) face trimitere, în mod curent, la faptul că în ascensiunea profesională oricine poate urca până la un anumit punct, dincolo de care, în pofida oricăror eforturi depuse, constată că mai sus nu poate avansa. O primă corelație poate să fie analizată privind dispunerea pe verticală a funcțiilor din învățământ sau, altfel spus, cum se poate face carieră în educație. După cum știm, sunt două direcții posibile de avansare în carieră: una pe linia funcțiilor managerial-administrative, alta privind progresul profesional-științific.
În prima deschidere, un tânăr poate aspira să fie șef de catedră, membru în consiliul de administrație, director de școală, sau inspector de specialitate, ori inspector cu diferite alte atribuții și responsabilități, la nivelul inspectoratului școlar sau, de ce nu, chiar la nivelul Ministerului Educației.
Pe linia profesional-științifică, un om care lucrează în educație poate aspira să-și susțină gradele didactice, de la definitivat la gradul I, să-și dea doctoratul, să-și propună să obțină titlul de mentor privind practica pedagogică a studenților. Dar, inevitabil, odată cu atingerea unui anumit nivel, pare că drumul ascendent se oprește.

Într-o formulare similară: bariera nevăzută este o expresie care își dezvăluie înțelesul cu referire la șansele diferite pe care le au în evoluția spre funcții de decizie femeile în comparație cu colegii lor bărbați. Este cunoscut că, în România, raportul este de o femeie primar la treizeci de bărbați primar, iar în Parlament procentul femeilor este de 11% (comparativ cu media europeană, care este de 27%).
Într-o cercetare realizată în anul 2011, de către Ministerul Muncii, privind dimensiunea de gen a funcțiilor de decizie: Studiul femei-bărbați în poziții de decizie în administrația publică centrală, Ministerul Educației apare ca o instituție cu pondere masculină, bărbații deținând funcții de decizie în proporție de 64,71% (www.mmuncii.ro/…/Studiu femei bărbați în poziții de…/ p. 20). „Ministere masculine”, după terminologia utilizată în studiul citat, mai sunt: Ministerul Culturii, Ministerul Justiției, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Mediului. Ministere în care gradul de participare la decizie a femeilor este mai mare sunt: Ministerul Muncii, Ministerul Finanțelor, Ministerul Justiției, Ministerul Sănătății.
Pe de altă parte, conform ultimelor Rapoarte asupra stării sistemului național de învățământ, personalul didactic de sex feminin deține cea mai importantă pondere, reprezentând 73,4% din totalul celor care lucrează în învățământ. Cele mai multe cadre didactice femei activează în învățământul preșcolar (unde au o pondere de aproape 100%) și primar (86%); în învățământul gimnazial, liceal și postliceal, femeile reprezintă aproximativ două treimi din totalul personalului didactic. Procente mai scăzute se înregistrează în învățământul profesional (58,3%) și în învățământul superior (45,9%).
O observație ușor de făcut este că, în timp ce baza piramidei domeniului educațional este în mod evident puternic feminizată, spre vârful decizional sistemul este masculinizat. Cum aceasta pare să fie realitatea obiectivă de la noi, ne putem întreba mai departe dacă aceste aspecte sunt specifice doar unui anume context sociocultural și mai apoi dacă fenomenul se manifestă doar în sfera bugetară.
Din datele Comisiei Europene, constatarea care se impune este că starea de fapt sub dimensiunea de gen este cumva similară. Atât la nivel general, în Uniunea Europeană, cât și sub aspectul sferei de activitate, mai precis privind firmele private, ipoteza barierei nevăzute se verifică.
De pildă, în Raportul Comisiei Europene privind reprezentarea femeilor și a bărbaților în poziții de conducere în Uniunea Europeană, Raportul cu titlul „Femei și bărbați în poziții de conducere în Uniunea Europeană 2013” (http://ec.europa.eu/justice/genderequality/ files/gender_balance_decision_making/131011_women_men_leadership_en.pdf), se arată că femeile ocupă un loc din șase din posturile de conducere ale celor mai mari companii cotate la bursă din cele 27 de state membre ale UE, adică un procent de 16%. Niveluri de reprezentare mai bune sunt în Finlanda, Letonia, Franța și Suedia.
Discuția se poate extinde pe linia consecințelor inevitabile și privind ponderea veniturilor obținute din salarii de către femei și bărbați. Diferențele salariale între femei și bărbați în condițiile unei pregătiri similare și la același număr de ore lucrat conform fișei postului sunt în medie de 16,4% în Uniunea Europeană (http://europa.eu/rapid/ press-release_IP-14-190_ro.htm). Din 2011, Comisia Europeană, pentru a atrage atenția opiniei publice asupra problemei diferențelor de salarizare între femei și bărbați, a lansat chiar Ziua europeană a egalității de remunerare.
În România, femeile câștigă mai puțin decât bărbații din venituri salariale, în medie cu 9,7% (http://ec.europa.eu/justice/gender-equality/gender-pay-gap/index_ro.htm).
Nu doar că femeile câștigă de-a lungul vieții mai puțin decât bărbații, dar obțin și pensii mai mici, fiind astfel expuse riscului de sărăcie la bătrânețe.
De aici putem deduce că bariera invizibilă nu produce consecințe doar în planul ascensiunii profesionale, ci și la nivelul recunoașterii sociale a importanței muncii prestate, adică, mult mai concret, la nivelul veniturilor obținute.
Principiul acordării de șanse egale se regăsește diferit în planul educației față de cel al pieței muncii, unde se confruntă cu limite severe de aplicare. Dacă accesul la educație este deopotrivă deschis fetelor și băieților (eventualele neajunsuri în susținerea copiilor la școală fiind mai frecvent datorate sărăciei sau anumitor tradiții etnice), `n ceea ce privește ocuparea unor locuri de muncă bine cotate financiar și plasate în ierarhia decizională pe poziții mai înalte problematica barierei invizibile rămâne de actualitate.
Dr. Cristina ȘTEFAN,
Colegiul Național Spiru Haret, București