Bugetul Ministerului Educaţiei Naţionale pentru 2014, așa cum îl prefigurează calculele și cum a fost avizat de comisiile parlamentare de specialitate, este de 22 de miliarde de lei. Pentru publicul larg din mediul școlii, ca și – mai ales! – pentru publicul foarte larg din jurul școlii, suma în sine contează mai puţin faţă de cât contează ponderea acesteia în Produsul Intern Brut (PIB).
În afara interesului evident și explicabil al celor care, de pe poziţiile pe care se află, deţin o perspectivă profesională asupra domeniului, pre­ocu­parea cvasigenerală faţă de bugetul Educaţiei văzut dinspre PIB pare să fi intrat în categoria subiectelor de care dă bine să te arăţi interesat „ca tot omu’”, lăsând impresia că problema ţi-e la-nde­mână și nu te părăsește o clipă, așa că poţi s-o abordezi cu amestecul acela de acreală și compă­timire afișabil în astfel de circumstanţe. În spaţiul public (de la talk-show, la metrou și „la muncă”), vorba despre PIB este adusă cu aceeași gene­ralitate, lejeritate și resemnare sentenţioasă precum e adusă vorba despre tabloide și despre na­ţio­nala de fotbal; adică toate sunt iremediabil proaste. În mod echivalent, fiecare co­men­tator de pe margine deţine și reţeta de contra­carare, cu sume, termene și nume pe care le con­sideră infai­li­bile. Un 6% din PIB se zice că ar fi sal­vator pentru Educaţie. Ba, cu o formulare pe linia (devenită modă) a căznitelor și deloc expresivelor schimbări de categorie gramaticală, linie deschisă de titlul unui film, PIB a devenit un substantiv. Grăbit și impropriu, mulţi vorbesc despre Pibul Educaţiei. Treptat, a început să semene a personaj. Apare în lege, este folosit drept agent electoral și poate servi drept obiect de târguială, în sensul că mai-marilor le pasă de mersul școlii, însă „nu e de unde”, iar ei se laudă că trag de la alte sectoare, pentru că – vezi bine – Educaţia „este prioritate naţională”. Dacă te afli undeva sus de tot în ierarhia politică, îţi dă mâna să recunoști că pe acest domn Pib ţi l-a prezentat cineva competent abia în urmă cu puţin timp.
Realitatea este că și în 2014 ne vom găsi departe de cele șase procente din PIB convenite ca necesare sistemului de Educaţie. Deocamdată, bugetul ministerului de resort va reprezenta 3,7% din PIB, din care 0,3% vor reveni zonei de cerce­tare. Cu obiectivitate spus și după necesităţi arătat, asta va însemna (prea) puţin. Numai că trimiterea pentru toate relele din sistem exclusiv la PIB se poate dovedi contraproductivă. Ridicarea din umeri a neputinţă faţă de dimensiunea PIB-ului poate să însemne inclusiv resemnare și acope­rire pentru diverse neajunsuri, a căror origine este de căutat în altă parte decât în PIB: în lipsa de recep­tivitate a cine știe căror autorităţi locale faţă de problemele școlii, în reticenţa unor agenţi eco­no­mici în a discuta cu aceeași școală, în gestionarea defectuoasă a oportunităţii fondurilor europene. Cu ochii aţintiţi spre PIB, poate fi scă­pa­tă ușor din vede­re știinţa de carte doar aproxi­ma­tivă, care ajun­­ge să fie perpetuată.
Un calcul asupra bugetului Educaţiei propune ministrul Remus Pricopie:
„Pentru anul 2014, Educaţia primește 13% din bugetul naţional, adică peste 22 de miliarde de lei, cu două miliarde mai mult decât în 2013. Este cea mai mare creștere din ultimii ani. În valoare absolută, Educaţia va beneficia în 2014 de cel mai mare buget din 2009 încoace, la care se pot adăuga fondurile de la Sport și Tineret, respectiv cele care îi vizează pe elevi și studenţi, precum și fondurile destinate integrării tinerilor pe piaţa muncii”. Ce se poate face cu banii aceștia spune tot ministrul, cu trimitere la tema sensibilă a salarizării. Astfel, cei aflaţi la început de carieră, adică profesorii debutanţi din sistemul preuniversitar și asistenţii și preparatorii, „vor beneficia de o creștere salarială de 10%”. De asemenea, „pentru profesorii care și-au câștigat drepturile salariale în instanţă, după ce au fost nedreptăţiţi în trecut, bugetul pentru 2014 alocă 1,06 miliarde de lei, echivalentul a 10% din fondul de salarii. Un buget mai mare pentru Educaţie înseamnă și un sprijin mai consistent pentru studenţi. Astfel, subvenţiile pentru cămi­nele și cantinele din campusurile universitare vor crește cu 10%”. Totodată, sunt perspective mai bune decât până acum ca la anul să fie decontată și naveta profesorilor, în baza unui capitol în buget și a obligării autorităţilor locale să plătească. Încurajarea că vor fi bani mai mulţi o dă gradul mult mai mare de absorbţie în acest an a fondurilor structurale. 600 de milioane de euro, faţă de 80 de milioane de euro în 2012.
Enunţate astfel, calculele sunt de natură să fie speculate în sensul că arată a îndemn la a nu băga în seamă partea goală a paharului, chiar dacă este cea mai mare. De fapt, lipsurile din sistemul educaţional sunt vechi, adânci, persistente, așa încât nu pot fi nici pe departe acoperite de pe un an pe altul. Cu atât mai mult, în aceste condiţii, este nevoie de consecvenţă, de realism și de ceva deșteptăciune în materializarea a ceea ce, în fond, acum nu este decât proiecţie – a unui buget care, cheltuit defectuos, se poate dovedi și mai mic.
Florin ANTONESCU