Taifas prelungit într-un cadru de poveste

6

Toată lumea spune, și pe bună dreptate, că-n Bucovina sunt peisaje de poveste, că întinerești venind pe meleagurile ei. Și eu sunt absolut de acord cu cele spuse, dar trebuie să arăt că oriunde ai poposi pe meleagurile României vei întâlni asemenea peisaje. Pe aceste plaiuri trăiesc oameni coborâtori din dacii liberi. Dar cine vrea să se convingă de faptul că este adevărată afirmația să poftească pe la noi și se va convinge. Pentru aceasta este absolut necesar să-și facă curaj să pornească la drum, să țină tot direcția nord (doar ne aflăm acolo unde se-agață harta-n cui) și nici nu va ști când va bate la porțile Bucovinei, cerând să fie primit pe plaiurile ei. Și bucovinenii îl vor primi cu brațele deschise, arătându-i și mândrindu-se cu frumusețile lor.

Deși cunoșteam în detaliu întreaga Bucovină, noi, cei care am absolvit liceul în vara anului 1962, am rămas să serbăm întâlnirea noastră   pe plaiurile Bucovinei. Nu vă pot spune câți ani avem de la absolvire, câți ani sunt de atunci, pentru că nici nouă nu ne vine a crede câți ani au trecut. Dar, încet-încet, sperăm să aniversăm și șase decenii. Cine va mai ajunge până atunci…

Nu ne-am adunat mulți la acest taifas colegial și asta din diferite motive, mai ales cele de sănătate. Dar au venit câțiva colegi din Galați, București, Suceava, Rădăuți și nu numai. După cum am mai afirmat, ne-am ambiționat și de vreo două decenii ne întâlnim în fiecare an și ne sărbătorim, ba anul trecut ne-am întâlnit chiar de două ori, în aprilie și în august. Dușa, colega noastră, și-a adus și cumnata, „ca să-i dovedesc ce frumoase sunt întâlnirile noastre“, după cum a afirmat. Partea proastă e că de la o întâlnire la alta rămânem mai puțin cu unu-doi colegi. Dar avem grijă să le cinstim memoria, pomenindu-i la întâlnirile noastre.

De fiecare dată ne amintim un lucru foarte frumos: ce profesori minunați am avut! Dar și ei au străbătut deceniile alături de noi și la data aceasta mai sunt în viață două distinse doamne: profesoarele Ana Savin și Petruța Bejan. Nici măcar dânsele n-au putut veni la întâlnirea de anul acesta. Sănătatea, bat-o vina!

Neavând nici măcar un diriginte la întâlnirea noastră, n-am mai ținut-o la liceu. Am fixat punctul de întâlnire  în părculețul de lângă catedrală, la fântâna arteziană. Fiecare nou-venit a fost întâmpinat cu aplauze și urale, chiar dacă unii trecători se uitau mai nu știu cum la noi și, poate, aveau dreptate. Strângeri în brațe și pupături ca la niște tineri. N-a lipsit nici admirația la adresa unor colege, care, parcă, arătau mai bine ca anul trecut. Se vedea c-au fost preocupate de… silueta lor. Tot aici, n-am mai avut răbdare și-am schimbat multe impresii, deși ne aștepta o noapte și două zile pentru aceasta. Chiar aici am făcut primele fotografii. Dușa, ca și anul trecut, a expediat acasă fotografiile, ca să se convingă nepoții că și anul acesta l-am început frumos. N-am stat mult aici, pentru că trebuia să ne prezentăm la o renumită pensiune din Sucevița.

N-am stat mult la taclale, deoarece Bonel și Eugen au comandat îmbarcarea în mașini și să luăm direcția… Sucevița, unde ne fixasem baza. Sporovăiala a continuat și pe durata scurtei călătorii și, din când în când, exclamau ce frumos este peisajul, parcă l-ar fi văzut prima dată. Tot auzeam: superb peisaj! Nu degeaba localitatea Sucevița a fost declarată localitate turistică de interes național. „Vinovați“ de această declarare sunt primarul, consilierii locali și, nu în ultimul rând, harnicii gospodari din Sucevița.

Am ajuns la pensiunea aleasă de noi, unde tanti Lina fremăta în așteptarea noastră. De-acum ne consideră oaspeții ei dragi, doar venim de câțiva ani aici. Acolo am găsit totul excepțional. Mai ales că eram cazați într-un cadru de poveste, păziți de munții care ne străjuiau. Sperăm că și la anul și-n anii viitori să ne fixăm aici baza de distracție. Ne-am uitat dacă renumitul chioșc în care am petrecut la taclale multe ore în anii anteriori mai este la locul lui. Am constatat că nici n-a plecat și nici n-a fost distrus. Era un semn foarte bun pentru noi, pentru că aveam unde sta la taifas prelungit și mai ales să degustăm ceva licori aduse pe colegii noștri din zonele viticole, astfel berea noastră fiind trecută în… rezervă. Nu-i nimic, va veni și rândul ei.

Vizitarea împrejurimilor de basm, discuții cu oameni întâlniți în cale, unii au mers la mănăstire să-i pomenească pe cei trecuți în lumea drepților, apoi la cimitirul din sat, unde-și dorm somnul de veci înaintașii Dușei, care, odată, au locuit și-n Sucevița. După cină ne-am întins iarăși la taifas. De data aceasta, Bonel și-a arogat dreptul de diriginte și, cu catalogul în față, ne-a strigat pe toți. Cu acest prilej i-am pomenit pe profesorii și pe colegii noștri care s-au urcat la Cer. De fiecare ne-am amintit câte ceva, mai ales situațiile hazlii, pentru a-i bucura și pe ei, deoarece ne-am adus aminte de năzdrăvăniile pe care le-au făcut în timpul liceului.

La pomenirea profesorilor noștri a fost altă situație. Ne-am adus aminte cum predau la clasă, ce am apreciat noi în predarea obiectelor lor, ce ne-a folosit în viață din cele predate de ei și, mai ales, cum s-au comportat cu noi. S-a scos în evidență faptul c-am avut niște profesori de elită, de excepție, care ne-au tratat, fără absolut pe toți, ca pe copiii lor. E adevărat că ne-au fost ca adevărați colegi de-ai lor sau, mai precis, ca pe niște copii de-ai lor. Acum se întâlnesc cam rar asemenea situații. Din care cauze? Nu știm. Să-i fi văzut pe Nicoleta, Rică, Bonel, Dușa, Lenuța, Jeni cu câtă pasiune își susțineau părerile despre profesorii noștri, ai fi rămas gură cască. De fapt, cumnata Dușei a și spus că ne admiră pentru modul în care discutăm despre colegii noștri.

Credeți că i-am uitat pe profesorii noștri? În niciun caz. Doamna Bilan, care ne-a predat limba și literatura română, domnul Kamil – istoria, domnul Hrișcă – matematica, doam­na Bondor – tot matematica și dirigintă, doamna Bejan – limba română și dirigintă, doamna Precob – desenul tehnic, doamna Băncescu – educația fizică și dirigintă, domnul Scântei – limba franceză, doamna Schuler – limba germană. Am amintit chiar și de maistrul cu care am făcut orele de atelier. Un adevărat portret i-a făcut Jeni doamnei Vanda Mincu, fostă directoare de excepție. Ce să mai spun ce frumos ne-am distrat când a fost amintită ora de chimie, pe care-am făcut-o cu domnișoara Oanea, ca și ora de apărare locală, iar cu sora dumneaei am făcut geografia. De aici ne-am cam întins și fiecare s-a repezit să prezinte ce-a pățit el, bine sau rău, la anumite ore. Cel mai pățit a fost Rică, fost fotbalist, pentru care era un chin să plece de la cursuri la unele competiții sportive. Dar totul a trecut.

A urmat un alt moment, care s-a întins dincolo de miezul nopții, aici fiind protagoniști mai puțini: Bonel, Rică, Nicoleta, Dușa și Nuțuca, soția lui Bonel. S-au spus, nene, la bancuri de ți-au împuiat capul. Poate câteva vor fi reținute din acestea. În plus, Bonel, pentru c-așa îl știm, ne-a și recitat poezii destul de haioase, dar nu din cele din programa școlară, ci din cele culese din literatura universală. Ce mai, a fost o seară de pomină, care, nu știu de ce, a trecut foarte repede.

Somnul ne-a reconfortat, dar dimineața am luat-o de la capăt cu același program. Vizitarea împreju­rimilor, taifas, că nu ne mai săturam de povestit și iar masă. Apoi ne-am îmbarcat în mașini și am plecat fiecare pe la casa cui ne are. Dar ne-am despărțit cu strașnic jurământ: la anul, chiar în aceleași zile ale lui august, ne vom întâlni iarăși pentru două zile. În plus, vom mai apela la simțămintele altor colegi pentru mări numărul celor care ne vom strânge iarăși în jurul mesei, pentru a continua taifasul de unde l-am lăsat anul acesta. Vom avea și mai multe de povestit.


Prof. Gh. DOLINSKI, text și foto