În ultima vreme, cu insistență și cu repetiție de câte ori vine vorba, aflăm că fiecare clasă, din fiecare școală, va fi dotată cu câte o tablă inteligentă. În paralel, cu aceeași asiduitate, este reiterată și comentată afirmația că „am ajuns cu calitatea educației într-un punct de minim”. E o afirmație din aceeași familie cu cele referitoare la „statul eșuat”, „statul corupt” etc. Când vin dinspre autoritatea ce reprezintă tocmai referențialul în discuție, nu e-n regulă, pentru că aduce a recunoaștere a unei înfrângeri.

Asocierea celor două generalizări, a dotării cu table inteligente și a calității minime, poate fi considerată măsură radicală pentru redresare, numai că tabla inteligentă ca atare nu are cum să-l facă (mai) inteligent pe elevul care o folosește; în mod echivalent, pe profesor. E doar un instrument.

Ca instrument, o tablă inteligentă este utilă din perspectiva disponibilităților ei. Deocamdată, cel mai mult evidențiată este puterea de a înmagazina tot-tot ce se scrie pe ea odată ce a fost scris, chiar dacă superficial se poate șterge. E discutabil dacă asta-i calitatea cea mai de preț prin care să fie argumentat rostul unei astfel de table: că profesorii vor fi mai responsabili față de ce anume scriu pe ea, fiindcă rămâne, se poate vedea instant de oriunde și se poate relua. Just în sine, argumentul nu e de pus primul, pentru că până la a zice că astfel se poate controla, înregistra, folosi și interpreta nu mai e decât un pas.

Ca avantaj, este evidențiată capacitatea tablei inteligente de a fi sursă de informații, lecții create de alți profesori, ilustrări de experiențe etc., toate la dispoziția profesorului, numai să dea el o căutare, să le preia și să le folosescă în lecția lui. Păi în condițiile școlii de la noi, când prin compilare și parafrazare se fac de zeci și zeci de ani manuale, culegeri, lucrări de grad și lucrări pentru tot felul de sesiuni, ar fi de-a dreptul oficializat ceea ce acum se face mai cu perdea, iar plagiatul nu că nu ar mai fi combătut, ci ar fi recunoscut ca mod de lucru! Privitor la posibilitatea profesorilor din școli cu nivel și resurse modeste de a se uita la cum fac și cu ce resurse fac profesori din școli de elită și de a folosi sau a se inspira și ei, așa ceva e inoperant (dacă nu dăunător), pentru că într-un fel e lucrul cu elevi dintr-o clasă de elită și altul, cu elevi considerați slabi. Ideea nu e nouă, a avut o formă în a merge profesori din colegii și licee din mari orașe să țină ore în școli rurale, idee neaplicată, tot inoperantă fiind.

Ca încurajare, se spune că scrisul cu markerul pe tabla inteligentă e la fel ca scrisul cu creta pe tabla clasică, dar și scrisul cu creta are dificultatea lui, cere o pricepere, un soi de alfabetizare, cu un termen la modă: „Ține creta ca un băț!” era un fel de tic al unui profesor acum cincizeciși de ani, o învățătură către elevii care dădeau să scrie pe tablă ținând creta ca stiloul, încât creta se poticnea, scârțâia de te zgâria pe creier, se rupea. Sunt atâția profesori, elevi, studenți care pur și simplu nu pot să scrie cu creta nouă pe tablă și întâi o rup ori aleg numai căpețele și le tocesc pe tablă, de ajung să scrie parcă numai cu vârfurile degetelor.

Cât despre „revoluția” pe care o vor marca renunțarea la tabla clasică și trecerea la tabla inteligentă, e de observat că ea s-a produs demult. Dintotdeauna au existat profesori care au ignorat tabla. Aveau alte căi de a le transmite cunoștințe elevilor, de a-i atrage, de a le zgândări creativitatea, de a-i pune pe calea spre competențe. Făceau „școală altfel” fără să aibă habar c-o fac. La fel, când nu le găseau potrivite, dădeau de-o parte manualul și prevederi din programă, fără a mai vorbi aici despre felul în care fentau și rezolvau indicațiile politico-ideologice. Mai aproape de azi, sunt ceva ani de când prin școli au apărut și sunt în uz table inteligente și alte suporturi de scris.

Dotarea cu table inteligente acum, pe scară generalizată, cu investiție mare, a reactualizat vechea comparație de felul „noi avem școli cu toaletă-n fundu-curții și ne arde de…”, ca și cum ar trebui să-i ținem pe unii-n loc până-i ajung ceilalți din urmă sau, dacă unii au condiții proaste fără voia lor, să le blocăm accesul la condiții bune și altora, tot fără voia lor.

Se lasă așteptată investiția, tot pe scară largă, în formarea profesorilor, fiecare în specialitatea lui. De actualitate, se vede că este formarea în pedagogia digitală. Esențial rămâne ca profesorii să fie în actualitatea disciplinelor în care sunt calificați și să cunoască reperele clasice ale acelor domenii. Adică fiecare să știe carte bine, atât la zi, cât și din urmă, la materia pe care o predă.