Interviu cu prof. Ioan Săcărea, preşedintele Sindicatului din Învăţământ Spiru Haret, Mureş
Stimate domnule preşedinte, concursurile pentru ocuparea funcţiei de director au luat sfârşit, dar ecoul nemulţumirilor continuă să fie strident, cu atât mai mult cu cât aceste concursuri s-au desfăşurat în proximitatea unei campanii electorale care a dus lupta politică la cote paroxistice. Cum aţi defini dumneavoastră aceste concursuri? Care sunt, în opinia dvs. şi a sindicatului pe care îl conduceţi, bilele albe şi bilele negre ale acestui concurs?
Concursul pentru ocuparea funcţiilor de director şi director adjunct s-a încheiat cu rezultate previzibile. Unii l-au contestat. Eu cred că după şapte ani era nevoie de concurs, chiar dacă el a avut unele imperfecţiuni. Prea mult depindeau directorii de pixul inspectorului şcolar general, nu aveau putere de decizie, erau timoraţi, deşi au făcut mereu eforturi pentru perfecţiune managerială.
Cu toate părţile bune, cred că ministerul a dovedit exces de zel în pregătirea şi desfăşurarea concursului, în sensul că prin cerinţe neadecvate s-a îndepărtat de conţinut.
Ţintele organizării acestor concursuri au fost „reprofesionalizarea“ şi „depolitizarea“ funcţiei de director, dar cum putem vorbi de reprofesionalizare în condiţiile în care o bună parte din întrebările la care au trebuit să răspundă candidaţii au fost de domeniul penibilului infantil?
Participanţii la concurs sunt aproape în totalitate cei care funcţionau cu delegaţie, iar mult trâmbiţata politizare a învăţământului e doar o presupunere, nimeni nu-şi punea această problemă, mai ales că în şapte ani au fost două cicluri de putere. De aceea cred că politizarea trebuie să se oprească la inspectorul şcolar general, care pune în aplicare politica educaţiei, politica şcolii care decurge din programul de guvernare din ciclul respectiv. Directorii se supun indiferent de simpatiile lor politice.
Când vorbim despre bani alocaţi Educaţiei, unul dintre cele mai nevralgice puncte se regăseşte în buzunarul cadrelor didactice. Cât de mulţumite sunt cadrele didactice cu banii care le intră lunar în buzunar? Are profesorul un alt statut sub guvernarea tehnocrată a lui Dacian Cioloş?
Problema finanţării Educaţiei rămâne un subiect permanent. Stimularea personalului din învăţământ rămâne mereu o ţintă pentru noi, dar mereu ne lovim de decizia politică; sunt bani doar pentru ei, iar pentru cei care pregătesc forţa de muncă de calitate profesională şi morală întotdeauna se vrea, dar… nu sunt bani. E interesant discursul: suntem prioritate naţională, doar teoretic, practic însă suntem povară naţională.
Ce părere aveţi, domnule profesor, despre atitudinea preşedintelui Klaus Iohannis şi a premierului Dacian Cioloş vizavi de creşterea salarială a profesorilor cu 15%, începând cu 1 ianuarie 2017, şi de majorarea salariilor din sectorul sanitar, cele mai subfinanţate sectoare bugetare?
Am sperat că un preşedinte venit din învăţământul preuniversitar va acţiona conform statutului său iniţial, dar cum sătulul nu crede flămândul, a uitat de noi, iar praful de 15% încarcă grilele mai mult decât ajută o categorie din acest domeniu. Sperăm că un guvern politic va fi mai aproape de dialog şi de decizie şi cele două legi
– Legea educaţiei şi Legea salarizării unitare – să satisfacă personalul din învăţământ, astfel ca afirmaţia „Noi ne facem că lucrăm, iar ei se fac că ne plătesc“ să dispară pe fondul unui învăţământ motivat şi de calitate.
Cum comentaţi rotunjirea semnificativă, în două tranşe, a salariilor aleşilor noştri sub viitoarea lege a salarizării?
Ca de obicei, cei care au cuţitul şi pâinea acţionează individual, egoist, iar prostimea asistă neputincioasă, pentru că îngrădirile din legile specifice te lasă doar să discuţi, să comentezi, nu să şi protestezi.
Subfinanţarea Educaţiei şi a Sănătăţii, cele două sectoare vitale în orice stat normal, se transformă într-o politică de stat a cărei finalitate pare să fie aceea de a ne lăsa, într-un viitor extrem de apropiat, fără medici şi absolvenţi de învăţământ superior de calitate şi a ne transforma într-un stat depopulat. Spre ce credeţi că ne îndreptăm? La ce trebuie să ne aşteptăm?
România nu va rămâne niciodată fără medici sau profesori, au grijă universităţile să-i producă; marele necaz e calitatea lor, care se exprimă şi prin fluturaşul financiar lunar. Lumea e mare, e liberă, nu poţi să îi opreşti decât printr-o motivare corespunzătoare. Patriotismul e acolo unde e mai bine, el trece prin stomac, restul e politică şi publicitate ieftină.
Într-o societate dezbinată, lipsită de solidaritate şi unitate, fiecare se gândeşte la propriul parcurs, cultivând egoismul, lipsa de toleranţă şi de respect pentru valorile apreciate cândva ale trecutului.
Interviu realizat de Marcela GHEORGHIU
