Ziua Mondială a Educaţiei (World Teacher’s Day/Journée Mondiale des Enseignants) ne aminteşte sau ar trebui să ne actualizeze pe ecranul conştiinţei un adevăr pe care uneori îl uităm: importanţa cardinală a educaţiei în existenţa individului, a societăţii şi a naţiunii. Mai mult decât noi, cetăţenii de rând, îl uită politicienii, cei care „ne fac legi şi ne pun biruri”, cei care rânduiesc treburile publice după importanţă pe scara priorităţilor. Este adevărat că legea consacră Educaţia ca prioritate naţională. La fel de adevărat este că nu există om politic, la guvernare sau în opoziţie, care să nu facă din acest statut al educaţiei un stindard în discordia publică şi gâlceava colectivă, care deseori doar mimează democraţia. Toată lumea e de acord că educaţia este prioritate naţională, cu amendamentul tacit ori exprimat în agora că unele domenii sunt… mai prioritare decât altele. În a doua categorie, intră şi Educaţia aureolată de recunoaşterea legislativă şi morală, dar trecută în penumbra însemnătăţii concrete. Rezultă, printr-o operaţiune simplă de logică, faptul că Educaţia este o prioritate secundară, ori o prioritate de mâna a doua. După cum, în altă ordine existenţială, şi la nivelul UE, sunt state-membre de mâna întâi, de mâna a doua, de mâna a treia, de mâna a patra… Noi în care categorie ne încadrăm?…

Educaţia ar trebuie să devină, în sfârşit, după aproape trei decenii de rătăcire prin pustiul tranziţiei, o adevărată prioritate naţională. Orice explicaţie ori pledoarie riscă să intre, în faţa evidenţei, în zodia redundanţei. Totuşi, argumentele fundamentale merită formulate. Educaţia stă la originea formării individului, a dezvoltării şi împlinirii potenţialului său. Educaţia contribuie major la emanciparea societăţii şi la progresul civilizaţiei. Educaţia, cercetarea, cunoaşterea constituie forţa care propulsează naţiunea pe drumul modernizării şi al afirmării în Europa şi în lume. Dacă tot căutăm, haotic şi necritic, modele, să privim la filosofia şi politicile Uniunii Europene, care îşi concepe dezvoltarea pe fundamentul cunoaşterii (Strategia Europa 2020). Or, cunoaşterea îşi trage sevele din educaţie şi cercetare.

În aceşti termeni, educaţia este o resursă majoră şi o şansă pentru România, care trebuie exploatate şi fructificate în cadrul unui proiect naţional. Căutăm (şi nu suntem în stare să le identificăm) Proiecte de Ţară. Pe lângă frunze, grădini şi oi carpatine, dezvoltarea prin Educaţie, Cercetare şi Cunoaştere ar trebui să fie Proiectul de Ţară al României, care să solidarizeze, într-o acţiune sinergică, toate forţele politice şi apolitice. Dar avem forţa şi responsabilitatea, ca naţiune, pentru această sinergie creatoare? Faptele nu ne încurajează. Pactul pentru Educaţie de acum un deceniu a eşuat lamentabil. De programul prezidenţial „România Educată”, nu se mai aude nimic. Dincolo de acestea, însă, privind în prezent şi, mai ales, spre viitor – care ni se înfăţişează destul de nebulos –, trebuie să nuanţăm adevărul formulat mai sus: România are nevoie de Educaţie, astăzi, mai mult decât oricând, în toate modurile şi în toate ipostazele existenţei individuale, comunitare şi naţionale. Circumstanţe agravante care fac din PRIORITATEA educaţiei o URGENŢĂ sunt realităţi şi fenomene incontestabile: la nivel general – lipsa gravă de educaţie a indivizilor şi a societăţii, care face din noi unul dintre cele mai needucate şi necivilizate popoare din Europa (în sensul educaţiei morale şi sociale şi al valorilor civilizaţiei); la nivelul sistemului de învăţământ (şi nu numai) – analfabetismul funcţional.

România are un potenţial uman fabulos, iar inteligenţa reprezintă, poate, cea mai importantă resursă naturală a ţării. Educaţia constituie cadrul de realizare a acestui potenţial, al manifestării şi valorificării creative a resurselor de inteligenţă, prezente, cu generozitate, în tinerele generaţii. Pentru a converti potenţialul în realitate, pentru a face din Educaţie o forţă de propulsie pe calea lungă şi dificilă a modernizării şi emancipării, România trebuie să o abordeze ca pe un domeniu strategic, să o administreze cu responsabilitate, competenţă şi înţelepciune. O putere în educaţie, cercetare şi cunoaştere ajunge să fie, inevitabil, şi o putere politică, diplomatică, economică, financiară, militară etc. În direcţia acestei aspiraţii – care merită asumată ca Proiect de Ţară –, Educaţia trebuie să devină din Prioritate Naţională (în teorie şi în lege, dar mai puţin în realitate) Urgenţă Naţională, asumată şi pusă în operă de toate forţele şi instituţiile politice responsabile.

Sorin IVAN