În totală contradicție cu sensul procesului de reconstrucție a educației românești și cu aspirațiile ei în edificarea Ro­mâniei Educate, rezultatele simulării Evaluării Naționale indică nivelul la care se află școala noastră la ora de față. Dacă adăugăm Testele PISA, care ne situează pe primul loc în UE la analfabetism funcțional, atunci tabloul performanței se întregește în chip semnificativ.

Prea desele schimbări la vârful educației și politizarea au transformat sistemul educațional într-un cadru al instabilității, subminat de lipsa continuității, de fragmentarism și incoerență. În urma acestei opere de construcție și deconstrucție, astăzi, după mai bine de trei decenii, școala noastră pare să se afle într-o criză a identității și a sensului. S-ar părea că nu știm bine ce fel de educație dorim să avem, înspre ce tindem, ce vrem să facem din învățământul românesc. Vorbim de mo­dele, în special de cel finlandez, dar ne lipsesc elementele fundamentale ale acestora: viziune, finanțare, salarii, selecție și meritocrație, cadre didactice foarte bine pregătite, tehnologie de vârf și, foarte important, o mentalitate a performanței.

Școala se confruntă cu dificultăți cronice, care-i creează vulnerabilități în punctele-cheie. Prea mult, instituția de bază a educației, aflată la intersecția tuturor tendințelor, face concesii, își cedează din autoritate și statut, lăsându-se influențată din toate părțile. Or, școala trebuie să rămână invulnerabilă în fața oricăror ingerințe, de oriunde ar veni. În materie de conținut al învățării, de strategii și metode, de programe și proiecte, școala de­ține autoritatea, și nimeni nu trebuie să decidă în locul ei, să indice ce și cum e bine. Multă lume se pricepe la educație în zilele noastre și mulți se simt datori să se pronunțe și să se im­­plice. Ca să nu mai vorbim de prezența inflaționară a experților în educație în toate mediile… Respectarea autorității și statutului școlii nu exclude consultările cu părinții, într-un parteneriat substanțial și activ școală-familie, cu respectarea rolurilor fiecărei părți. Disciplina parcurge un declin continuu, pe fondul căruia proliferează conduitele neconforme, scăderea respectului față de profesori și față de autoritate, actele de sfidare, agresivitatea, bullying-ul, violența, care, împreună, conduc la degradarea atmosferei instituționale.

Privind din exterior, impresia dominantă este că școala lasă tot mai jos standardele rigorii, exigenței și calității actului de învățământ. Plecăm, din nou, de la rezultate. Faptul că peste jumătate dintre elevi nu iau nota cinci la matematică și mai mult de un sfert la română, că 42% dintre elevii români nu înțeleg ce citesc, deci intră în categoria analfabeților funcționali, sunt lucruri care spun ceva, și încă ceva grav, despre calitatea și eficiența instrucției. Oricum am interpreta, oricare am presupune că sunt cauzele, situația este gravă. Inevitabil, fenomenul conduce și la cadrele didactice, pe umerii cărora, în virtutea profesiei, apasă o mare responsabilitate. După cum probează realitatea, procesul de predare-învățare, susținut și coordonat de la catedră, este insuficient din punctul de vedere al informației, explicării, procesării și asimilării cunoștințelor. Desigur, clasa compune o diversitate, nu toți elevii sunt la același nivel, ceea ce reclamă abordări diferențiate și personalizate, efort mare, consum psihic și intelectual din partea profesorului. Dar se poate altfel? Un fenomen larg răspândit îl reprezintă, din păcate, implicarea tot mai scăzută a celor de la catedră în actul didactic și menținerea acestuia la limita rezistenței. Explicații sunt: insatisfacții salariale, frustrările statutului minimalizat, lipsa motivării, blazarea, rutina, pierderea interesului. Le știm, dar profesia didactică presupune conștiință, asumare și responsabilitate. Frustrările personale nu se rezolvă pe seama elevilor, care nu au nicio vină, cu prețul abdicării de la principiile și valorile etice ale profesiei. Rezultatele sunt dramatice și generează situații precum cele despre care vorbim/scriem. Slaba implicare în clasă este contrabalansată de alternativa meditațiilor private pe bandă rulantă, care dezvoltă o adevărată industrie. La care nu toți au acces, ceea ce pune problema accesului egal la educație și a egalității de șanse… Meditațiile au sens ca suport pentru performanță, nu pentru asigurarea nivelului minim al progresului școlar. Noua lege descurajează practica pregătirii cu propriii elevi. Să vedem ce se va întâmpla… Nu în ultimul rând, trebuie să privim cu preocupare spre școala din mediul rural, unde dificultățile se perpetuează, unde problemele legate de cadre didactice calificate, calitatea actului educațional, condiții optime de studiu, tehnologie digitală, distanțe și acces, sărăcie și abandon școlar încă nu-și găsesc, pe spații extinse, rezolvare…

Elevii de azi nu mai învață așa cum ar trebui să învețe. Este o realitate, dificil de contrazis, expusă, mai mult decât grăitor, de simulări și de testele PISA. O nuanță necesară, nu toți elevii nu învață, nu toți rămân ancorați în suficiență și mediocritate. Sunt mulți conștienți de importanța învățăturii, care au șansa unor părinți responsabili și a unor profesori de calitate, care merg pe căile educației și ale formării cu deplină implicare și rezultate foarte bune. Ca fenomen general însă, învățarea, studiul, lectura parcurg un grafic descendent, într-un declin continuu spre minim. Este paradoxal într-o epocă și într-o lume care-și fac din cunoaștere sursa fundamentală a progresului. Abordăm Societatea Cunoașterii cu elevi și studenți din ce în ce mai puțin pregătiți, cu un nivel tot mai restrâns de cunoștințe. Declinul se manifestă pe măsura avansării în ciclurile de învățământ, de la școala primară la liceu, când lucrurile ar trebui să evolueze exact invers, în sensul intensificării și aprofundării studiului. Între cauzele majore ale scăderii interesului pentru învățare se află pragmatismul exacerbat, definitoriu pentru societatea contemporană, vector al deculturalizării și despiritualizării, mentalitatea mediocră a succesului de ordin material, limitarea orizontului existenței la acumulare și confort, presiunea modelelor de reușită în business și societate, îndepărtarea de carte și universul lecturii, dependența de tehnologie. Copiii și adolescenții de azi citesc puțin sau deloc înrobiți de fascinația tehnologiei digitale. Cărțile sunt înlocuite de gadgeturi, internet, rețele de socializare, site-uri (foarte multe, riscante și periculoase), jocuri, aplicații etc. Cititul cărților din programă (nu mai vorbim de altele) tinde a se reduce la parcurgerea rezumatelor de pe internet. Cum să mai aibă elevii de azi competențe de lectură, capacitatea de înțelegere a textului, când nu au experiența cititului? În aceste condiții, n-ar trebui să ne mire performanța analfabetismului funcțional pe care o înregistrăm constant de câțiva ani. Mai trebuie spus ceva, esențial. Dacă îndepărtarea de carte, insuficiența sau chiar absența lecturii subminează grav dezvoltarea intelectuală a copiilor și tinerilor, dependența de tehnologie și adicția față de gadgeturi conduc – și încă destul de devreme –, după cum avertizează specialiștii, la demență digitală…

Toate cele de mai sus conturează, în linii mari, situația școlii românești de azi și cadrul în care rezultatele slabe la simulări și examene, la teste și ierarhizări își află explicația. Soluțiile se nasc din abordarea și ameliorarea fiecăreia din marile probleme cu care se confruntă astăzi învățământul: consolidarea poziției școlii, reabilitarea disciplinei și a respectului, combaterea violenței și a fenomenelor aberante, însănătoșirea morală a sistemului, reabilitarea statutului cadrului didactic, sporirea atractivității profesiei și a motivației, selecție riguroasă bazată pe valoare, susținerea meritocrației, salarizare diferențiată în funcție de performanțe, creșterea calității educației și a eficienței procesului de învățământ, reducerea discrepanțelor dintre urban și rural, înnoirea mijloacelor și strategiilor educaționale, modernizarea educației în raport cu cerințele Societății Cunoașterii, implicarea complexă a tehnologiei digitale în educație… Prin urmare, soluțiile se prefigurează, per a contrario, din analiza cauzelor. Ră­mâne de văzut cine și cum ar urma să le aplice… Deocamdată, să nu transformăm o recapitulare, așa cum au fost simulările, într-o rea capitulare, cum zicea, mai demult, un profesor… Poate va fi mai bine la vară. Asta în cazul în care, în continuarea simulării de la examenele naționale, având în vedere toate cauzele expuse mai sus – care acționează sinergic în formarea unui cadru al lipsei de eficiență și performanță –, educația nu riscă să devină, ea însăși, din ce în ce mai mult, o simulare…