Ordonanţa a căzut. Ministrul Iordache, rămas, în cele din urmă, ţap ispăşitor, a căzut şi el. Moţiunea împotriva Guvernului a căzut, la rândul ei, prin votul democratic al aleşilor naţiunii. Puţin circ, puţin antren, la dezbaterea moţiunii, dispute pe cunoaşterea sau necunoaşterea legilor, polemici cordial‑otrăvite între tribună şi prezidiu, cu sau fără whisky, dar cu Băsescu adresându‑se preşedintelui Dragnea cu „Domnule ayatollah“. În Parlament, Klaus Iohannis certase Guvernul pentru neinspiratul act legislativ şi‑i sugerase calea: „Abrogarea ordonanţei, o demisie chinuită, prea puţin… Alegeri anticipate, prea mult…“ Rămăsese un element nespus, dar clar ca luminile lanternelor din Piaţa Victoriei: Guvernul… În faimosul discurs, primit ultra‑polemic de publicul parlamentar, instaurat ad‑hoc într‑un cor justiţiar al opoziţiei furibunde, într‑o agora a schimbului substanţial de idei: „Şase case!“, „Ruşine!“, „Ai rupt România în două!“, preşedintele mai îndemnase Executivul: „Aţi câştigat, acum guvernaţi şi legiferaţi, dar nu oricum! Nu oricum! România are nevoie de un guvern puternic, nu de un guvern care cu sfială execută ordinele de la partid. România are nevoie de un guvern care lucrează transparent, care guvernează predictibil, la lumina zilei, nu noaptea, pe furiş. Legiferaţi pentru România, daţi legi bune pentru România, nu pentru un grup de politicieni cu probleme! Conduceţi, cei care aţi câştigat alegerile, dar conduceţi responsabil!“ Un amănunt semnificativ. La sfârşitul discursului, într‑un schimb de cuvinte în gamă minoră, Liviu Dragnea îi spusese lui Klaus Iohannis: „Sper să reuşim să facem pace“, cu răspunsul preşedintelui: „Şi eu“. Dialogul în surdină al celor doi părea un acord de principiu, un angajament de îngropare a securii războiului, spre pufăirea de către adversari a pipei păcii. Către acest deznodământ, seara târziu, când iarna se întorsese pe cai mari în Cetatea lui Bucur, preşedintele a vrut să dialogheze cu mulţimea care‑l contesta, într‑o întâlnire de gradul III, faţă către faţă. Astfel, într‑un act de curaj, prin zăpadă, cu capul descoperit şi în pantofi sport de iarnă, flancat de câţiva companioni din corpul de gardă şi în avangarda exerciţiului democratic, Iohannis a mers în faţa protestatarilor, pentru a sta de vorbă deschis şi transparent. Întâlnirea s‑a produs, dialogul, nu. Summit‑ul frontal, la ceas nocturn şi hibernal, s‑a consumat într‑un cor de huiduieli populare (unele exprimând chintesenţial mentalul zonei de provenienţă a protestatarilor) şi solicitări imperative ale preopinenţilor cu privire la demisie. Reacţia, firească de altfel în spaţiul democraţiei noastre, la prezenţa şi întrebarea civilizată a preşedintelui: „Ce pot face pentru dumneavoastră?“. Nici ceaiul trimis de acesta la întoarcerea în palat nu s‑a bucurat de o primire mai bună, fiind răsturnat în zăpadă de mânia populară a celor revoltaţi şi îngheţaţi. Gestul de curaj şi de corectitudine politică făcut de preşedinte ar fi fost complet dacă ar fi invitat o delegaţie a celor din stradă la un dialog real în Palatul Cotroceni pe teme punctuale. Între timp, Curtea Constituţională a respins solicitarea Avocatului Poporului cu privire la ordonanţă, deja abrogată, spre sporirea confuziei generale.
În acest peisaj politic, civic şi ideologic, deşi obiectul protestului a dispărut, cel puţin în logica aparentă a mişcării de revoltă, cele două tabere continuă să‑şi afirme furia şi nemulţumirea, cerând, unii, demisia Guvernului şi alegeri anticipate, alţii, demisia preşedintelui. Odată amorsat, mecanismul protestului continuă să funcţioneze, hrănindu‑se din propria energie. Vechi şi noi insatisfacţii şi frustrări sunt aduse la suprafaţa conştiinţei civice şi livrate destinatarilor din sferele politicii pe diverse game stilistice. Două mini‑revoluţii sunt în curs de desfăşurare, deşi fondul revoltei s‑a subţiat dramatic. În definitiv, ne aflăm în plin câmp al democraţiei proactive, participative şi ofensive, în care oamenii îşi exercită din plin dreptul de nu fi de acord, de a striga, de a huidui, de a înjura. Iar românul, născut poet, dă protestului o notă de originalitate, prin inscripţii şi proiecţii, sloganuri şi lozinci versificate, care mai de care mai creative. Unele nu ezită a valorifica resursele lexicale şi stilistice ale obscenului, exploatat ca mijloc de protest şi ca mod de apostrofare a politicienilor. După decenii de tăcere socială (acuzată infam din afară: „Mămăliga nu explodează“), sub teroarea organelor de represiune totalitare, românii probează acum, din plin, un impetuos spirit civic, un uriaş potenţial reactiv, demonstrând că nu mai sunt dispuşi să accepte orice. Acestui potenţial îi trebuie acum şi în viitor o cauză mare. Iar cauza există şi are un nume: România.
Ce‑ar fi dacă, într‑un moment de iluminare şi reflecţie mai adâncă, cele două tabere ar lăsa discordia şi vrajba, din această iarnă a vrajbei noastre, şi s‑ar uni? Dacă în locul lozincilor pe care scrie „Demisia!“, „Alegeri anticipate!“, „Ai rupt ţara în două!“, „Nu suntem românii tăi!“ şi multe altele, unele ireproductibile, protestatarii ar pune alte inscripţii, cu privire la oprirea urgentă a defrişărilor, reîmpădurirea României ca prioritate naţională, autostrăzi, salarii europene, educaţie de calitate, un sistem sanitar performant, dreptul la un prezent şi la un viitor decent etc.? Ce‑ar fi? Dacă dialogul discret al celor doi lideri din Parlament ar fi receptat ca un angajament responsabil, ca punctul de început al reconcilierii, atunci ar trebui ca taberele beligerante să instaureze un teren comun al dialogului şi al promovării soluţiilor pentru guvernarea eficientă a ţării. Au partidele şi persoanele implicate în guvernare şi în opoziţie puterea să treacă peste diferendul augmentat într‑un conflict de proporţii explozive şi să ajungă la un numitor comun? Ar trebui, pentru că, din nou, acest numitor comun se numeşte România. Pentru el luptă sau pretind că luptă fiecare dintre tabere, pentru el se adună şi tălăzuiesc sub furia nemulţumirii cele două comunităţi protestatare în faţa celor două palate, cu pancarte, versuri şi lumini simbolice.
Diversitatea democratică trebuie să se mobilizeze şi în numele unor obiective comune, oricâte lucruri ne‑ar despărţi, sub semnul interesului naţional şi al urgenţei. Democraţia înseamnă nu numai diferenţă, ci şi valori şi ţinte prioritare, abordate, sub imperiul necesităţii, într‑un act de solidaritate şi responsabilitate politică, socială şi civică. O simplă utopie? Să sperăm că nu. Pentru că e timpul lozincilor în versuri, ne adaptăm şi noi trendului protestatar, aprinzând, ziua‑n amiaza mare, tot simbolic, lumina telefonului: „Ceaiul, vrajba şi furia/Nu salvează România“.
Sorin IVAN