„Toţi taţii au fost fii, mulţi fii devin taţi, însă unii au uitat ce-au fost, iar celorlalţi n-are cine să le explice ce vor fi“ (José Saramago)
În urma schiţelor de portret realizate în urmă cu două săptămâni, am primit feedback. Cum tatăl meu este profesor de limba şi literatura română, a lăsat deoparte emoţia şi alţi factori de subiectivism şi s-a concentrat pe mesaj, pe exprimare, pe argumentaţie. O oră dintr-o zi de sâmbătă am fost un elev disciplinat şi am ascultat tot ce îmi spunea profesorul.
A pornit cu explicarea noţiunii de pleonasm şi exemplificarea sa în text, propria-mi, făcând apoi trimiteri la licenţa poetică întâlnită la Eminescu, trecând uşor spre Junimea şi punctând motto-ul sub care cercul literaţilor îşi exersa ironia, „intră cine vrea, rămâne cine poate“, oferind o variantă prin care întărirea pe care am simţit-o necesară şi pe care am explicat-o freudian prin faptul că şi bunica şi mama ar fi trebuit să aparţină mie, nu şi altora, putea fi evidenţiată prin utilizarea majusculei. Am ascultat în continuare un discurs despre frazare, lungimea acesteia – mă va atinge din nou referitor la fraza anterioară – lungă cât să-ţi ajungă… Lecţia a continuat cu portretul în literatură, la modul general, apoi aplicat la femeie, ajungând la simbolul mamei şi al soţiei…
La 79 de ani, o astfel de conversaţie mi-a adus în atenţie ce înseamnă disciplina şi respectul faţă de sine însuşi, că nu există vârstă la care să abdici de la principiile de viaţă şi standardele profesiunii care transcend momentul unei retrageri formale.
Am profitat astfel să completez seria de portrete cu cea a tatălui, căruia îi mulţumesc pentru subtilitatea prin care îşi exercită influenţa pozitivă şi la această vârstă.
Gabriel VRÎNCEANU,
Director Casa Corpului Didactic, Bucureşti