Structura de bază a educaţiei cognitive este subor­donată funcţiei sale centrale, de maximă generalitate, care vizează formarea-dezvoltarea structurilor epistemice ale educatului (copilului, elevului), determinate psihologic şi sociocultural. La nivel psihologic, vizează resursele interne ale educatului, condiţionate structural-genetic, exprimate cognitiv (stadiile gândirii) şi noncognitiv (evoluţiile curiozităţii epistemice susţinute motivaţional). La nivel sociocultural, vizează legăturile de tip eşafodaj dintre educat şi educator, existente/construite în mediul extern ca resurse de formare pozitivă posibilă în „zona proximei dezvoltări”.
Proiectarea educaţiei cognitive, în sens pedagogic superior, angajează procesul inovator de reconstrucţie a instruirii la nivelul interdependenţei structurale dintre abordarea psihologică – socioculturală a resurselor angajate în receptarea, interiorizarea şi valorificarea deplină a cunoştin­ţelor predate-învăţate-evaluate în spiritul paradigmei curriculumului. Implică interpretarea pedagogică a celor două teorii constructiviste care asigură fundamentele educaţiei cognitive la nivel de modele
de instruire: I) modelul structuralismului genetic (Piaget); II) modelul constructivismului sociocultural (Vîgotski).
I) Modelul structuralismului genetic valorifică proiectul epistemologic elaborat de Jean Piaget, care „constă în cercetarea procesului de formare a cunoştinţelor plecând de la studiul evoluţiei gândirii copilului”. Este avută în vedere: a) „construcţia timpului, spaţiului, numărului”; b) „conştientizarea invarianţei cantităţilor fizice”, c) „construcţia unor concepte fundamentale – cum este cel de forţă”; d) dezvoltarea proce­selor de conştientizare şi de abstractizare reflectantă.
Dezvoltarea cognitivă, în viziune piagetiană, este explicată în raport de patru factori: 1) ereditatea şi maturizarea – „cu influenţă limitată”; 2) mediul social – „care nu este considerat un element determinant”; 3) echilibrul – care trebuie restabilit pentru „a reacţiona anticipativ”; 4) activitatea spontană – care reflectă dezvoltarea capacităţilor cognitive ale copilului prin jocul dublu al proceselor de: a) asimilare (a unor noi obiecte şi situaţii la „conduita deja disponibilă”); b) acomodare („modificarea unei conduite deja disponibile pentru a stăpâni mai bine un nou obiect sau o nouă situaţie”).
Pedagogia psihologică promovată de Piaget stimulează un tip de instruire constructivistă, bazată pe: a) capacitatea educatului (copilului, elevului) de „a învăţa să înveţe” prin echilibrul exersat permanent între asimilare – necesară pentru dobândirea unor noi algoritmi – şi acomodare, valorificată în procesul de „rezolvare a problemelor şi de achiziţie de noi cunoştinţe”; b) activitatea autonomă a copilului în condiţiile unei corelaţii cu profesorul care permite „o adevărată auto-construcţie a cunoaşterii”; c) fondarea unei ştiinţe a proiectării programelor şcolare inspirată de epistemologia genetică, menită să evidenţieze „modul în care copilul construieşte cunoştinţele sale” în diferite situaţii de învăţare, determinate de stadiul dezvoltării psihice. Putem deduce o normativitate a instruirii constructiviste, care valorifică pedagogic teoria psihologică a structuralismului genetic, pe baza următoarelor principii didactice:
1) Principiul proiectării învăţării la nivelul interdepen­denţei dintre asimilare – acomodare – adaptare (prin interio­rizare de noi algoritmi şi cunoştinţe);
2) Principiul realizării învăţării autonome la nivelul autoconstruirii cunoaşterii prin valorificarea resurselor cognitive proprii fiecărui stadiu de dezvoltare a educatului.
3) Principiul proiectării programelor şcolare la nivelul situaţiilor de învăţare condiţionate de vârsta psihologică a elevilor.
II) Modelul constructivismului sociocultural propus de Vîgotski anticipează resursele formative pozitive ale dezvoltării situate dincolo de zona, fixată genetic, de teoria piagetiană a structuralismului genetic. În acest context este necesară analiza sa într-un studiu distinct, pe care îl vom propune în viitorul număr al Tribunei Învăţământului.
Prof. univ. dr. Sorin CRISTEA