Instruirea (I) reprezintă activitatea pedagogică, proiectată și realizată, la nivel de Proces de În­vățământ (PÎ) care constituie obiectul de studiu specific al Didacticii generale (Teoriei generale a instruirii/Teoriei și metodologiei instruirii), știință pe­dagogică fundamentală, dezvoltată istoric ca subteorie a Teoriei generale a educației.

Paradigma curriculumului, afirmată în pedagogia postmodernă (contemporană), confirmă calitatea in­­struirii de principală activitate pedagogică (activitate cu funcție formativă) subordonată activității de educație, în mod obiectiv și subiectiv.

Instruirea realizată în contextul procesului de învățământ (I/PÎ) este subordonată educației în mod obiectiv, prin: a) funcția generală de formare-dezvoltare a personalității elevului, necesară pentru integrarea școlară, în viitoarea treaptă de învățământ și integrarea socială – comunitară, civică, profesională, pe termen scurt, mediu și lung; b) structura de bază, construită și consolidată la nivelul corelației funcționale dintre educator/profesor și educat/elev, susținută permanent ­într-un cadru de organizare formal și/sau nonformal, desfășurat frontal/(microgrupal), individual, în spațiul și timpul concret al lecției etc.

Instruirea proiectată în cadrul procesului de învățământ este subordonată educației în mod subiectiv prin finalitățile microstructurale ale procesului de învățământ – obiectivele generale, specifice și concrete (operaționale) ale I/PÎ raportate la finalitățile macrostructu­rale ale sistemului de învățământ (idealul educației, care definește tipul de personalitate necesar societății pe termen lung; scopurile generale ale educației care definesc direcțiile strategice de dezvoltare a sistemului și a procesului de învățământ, pe termen lung și me­­diu), în funcție de care sunt stabilite:

a) conținuturile de bază ale instruirii: ariile curriculare integrate în planul de învățământ; cunoștințele teoretice și aplicative, susținute valoric și atitudinal, incluse în programele/manualele/auxiliarele – școlare;

b) formele de organizare a instruirii (generale: formală, nonformală; specifice: frontală, microgrupală, individuală; concrete – lecția etc.);

c) metodologia instruirii (metodele, tehnicile/procedeele, mijloacele didactice);

d) evaluarea instruirii: inițială/diagnostică și predictivă, continuă/formativă, finală/sumativă, care im­­plică valorificarea unor metode clasice și alternative, adaptabile în context deschis.

În această perspectivă curriculară, Instruirea are ca sferă de referință:

a) toate conținuturile (dimensiunile) generale ale educației, nu doar dimensiunea educației intelectuale (științifice), chiar dacă aceasta este predominantă, la nivelul unor discipline și trepte de învățământ;

b) toate formele generale ale educației, formală și nonformală, organizate în cadrul procesului de învățământ, dar și informală, realizată prin numeroase influențe neorganizate, neplanificate, generate spontan, în context deschis, extern (comunitate: locală, teritorială, națională etc.; mediul: cultural, politic, economic, spiritual etc.) și intern (școală, clasă de elevi).

Procesul de învățământ (PÎ) reprezintă principalul subsistem ale Sistemului de învățământ care asigură cadrul sau contextul pedagogic și social în care este rea­lizată Activitatea de Instruire (I), pe trepte și discipline de învățământ. Desfășurarea sa implică valorificarea tuturor resurselor pedagogice existente (informațio­nale, umane, didactico-materiale, financiare) acumulate, dezvoltate și distribuite de sistemul de învățământ în funcție de structura acestuia stabilită la nivel normativ (juridic, legislativ, prin Legea învățământului etc.) care include:

a) structura de organizare pe trepte și discipline de învățământ care determină construcția curriculumului școlar, cu ac­cent special pe curriculumul comun (core curriculum) – trunchiul/soclul comun de cultură generală, dependent de durata învățământului general, obligatoriu, fixată în sistemele postmoderne de învățământ, în zona învățământului primar și secundar inferior, cu clasele I-IX (X);

b) structura de conducere managerială (globală, optimă, strategică, inovatoare): de vârf (Ministerul Educației), intermediară (inspectoratele/direcțiile de în­vățământ teritoriale) și de bază (organizațiile școlare aflate la baza sistemului și a procesului de învățământ);

c) structura de relație cu societatea care conferă sistemului (și procesului) de învățământ un caracter deschis spre toate formele de educație/instruire și spre toți actorii sociali care asigură parteneriatul școlii de tip contractual (școli profesionale, școli militare, școli de artă etc.) și de tip consensual (relația cu familia și cu comunitatea educațională locală).

Structura de funcționare a Instruirii la nivel de Proces de învățământ (I/PÎ) implică:

1. Fixarea componentelor necesare în desfășurarea activității de instruire, realizată în cadrul procesului de învățământ, în context deschis, componente distribuite pedagogic la nivel de: a) structură de bază a I/PÎ; b) structură de organizare a I/PÎ;
c) structura de planificare a I/PÎ; d) structură de realizare-dezvoltare a I/PÎ în context deschis.

2) Ordonarea acestor componente, în plan normativ, realizată prin Principiile I/PÎ, elaborate, respectate și valorificate, la nivel de: a) principii generale, de proiec­tare curriculară a I/PÎ; b) principii speci­fice: de organizare curriculară a resurselor pedagogice ale I/PÎ; de planificare curriculară a I/PÎ; de realizare-dezvoltare curriculară a I/PÎ în context deschis;
c) principii concrete, de realizare-dezvoltare curriculară a I/PÎ în cadrul spațio-­temporal concret al lecției, principii lansate și afirmate istoric, sub formula de „principii didactice“.

I. Structura de bază a Instruirii în ca­­drul Procesului de Învățământ (I/PÎ) este construită și consolidată la nivelul interdependenței dintre trei categorii de componente pedagogice fundamentale care fixează: 1. „Actorii principali“ ai I/PÎ (profesorul și elevul); 2) Mesajul didactic care susține I/PÎ (prin conexiunea necesară între informare și formare); 3) Acțiunile didactice necesare pentru reglarea-autoreglarea permanentă a I/PÎ în condiții strategice de evaluare – autoevaluare.

Ordonarea valorică a acestor trei componente pedagogice fundamentale este realizată normativ prin construcția și aplicarea a trei principii generale de proiectare curriculară, concepute ca imperative categorice, determinate logic și epistemologic de axiomele și legile I/PI. Cele trei principii generale de proiectare curriculară condiționează reușita activității de proiectare curriculară la toate ni­velurile procesului de învățământ (proiectarea curriculară a planului de învățământ, a programelor/manualelor/auxiliarelor – școlare, a fiecărei lecții etc.). Avem în vedere: 1. Principiul comunicării pedagogice; 2. Principiul cunoașterii pedago­gice; 3. Principiul creativității pedagogice inovatoare.

1. Principiul comunicării pedagogice. Reprezintă un imperativ normativ categoric care condiționează reușita proiectării curriculare a I/PÎ prin realizarea comunicării mesajului pedagogic elaborat de profesorul proiectant (propus prin plan de învățământ, programe/manuale/auxiliare – școlare, lecții etc.) la nivelul capacității de receptare, asimilare și interiorizare a tuturor elevilor, dependent de vârsta psihologică și școlară, capacitate probată în context formal și nonformal, pe termen scurt, mediu și lung. Înțelegerea, respectarea și valorificarea acestui principiu solicită empatia profesorului-proiectant, exersată și perfecționată permanent prin raportarea comunicării pedagogice la toate resursele elevilor, cognitive (empirice și raționale), dar și noncognitive (afective, motivaționale, volitive, caracteriale).

2. Principiul cunoașterii pedagogice are în vedere transformarea cunoștințelor de specialitate în cunoștințe pedagogice (cu valoare formativă pozitivă). Reprezintă un imperativ normativ categoric care condiționează reușita proiectării curriculare a I/PÎ prin optimizarea corela­ției dintre cele două componente care intervin în orice mesaj pedagogic (didactic):

a) informarea, bazată pe selectarea și comunicarea unor cunoștințe de bază, teoretice (noțiuni, legi, principii, formule, date esențiale etc.) și aplicative (deprinderi și priceperi de rezolvare de probleme și situații-problemă), susținute valoric (prin valorile pedagogice generale: binele moral; adevărul științific; utilitatea adevărului științific aplicat; frumosul din artă, natură, societate; sănătatea psihică și fizică) și atitudinal (afectiv, motivațional, volitiv, caracterial);

b) formarea pozitivă care este construită „structuralist-genetic“ prin valorificarea resurselor specifice stadiului de vârstă psihologică (Piaget) și „socio-cultural“ prin anticiparea dezvoltării cognitive și noncognitive în „zona proximei dezvoltări“, descoperită de fiecare educator prin „eșafodajul“ creat și perfecționat per­­manent între educator și educat (L.S. Vîgotski).

3. Principiul creativității pedagogice inovatoare. Reprezintă un imperativ normativ categoric care condiționează reușita proiectării curriculare a I/PÎ prin adaptarea optimă a profesorului-proiectant la schimbările care apar permanent, în mod obiectiv și subiectiv, în contextul deschis în care se desfășoară procesul de învățământ, la toate treptele și disciplinele de învățământ, cu impact imediat în spațiul și timpul concret al clasei de elevi/lecției.

Corelația dintre informare și formare implică selectarea cunoștințelor de bază (teoretice și aplicate) integrate în rețele care: a) fixează conexiunile lor funcțio­nale; b) asigură interiorizarea și valorificarea lor extinsă și durabilă. Aceste cunoștințe de bază, selectate și ordonate pedagogic în raport de specificul fiecărei ­vârste psihologice și școlare, susțin formarea-­dezvoltarea pozitivă a elevului, în plan cognitiv (prin operațiile fundamentale și instrumentale ale gândirii) și noncognitiv (prin afectivitate pozitivă, motivație/mo­tivare internă, voință și atitudine caracterială stabilizate valoric, în contextul deschis al I/PÎ).

II. Structura de organizare a Instruirii în cadrul Procesului de Învățământ (I/PÎ) este construită la nivelul valorificării re­surselor pedagogice (informaționale, umane, didactico-materiale, financiare) existente sau disponibile la toate nivelurile I/PÎ. Această structură implică:

1. Fixarea componentelor necesare pentru organizarea optimă a resurselor pedagogice ale I/PÎ existente la nivel ge­neral, particular și concret. Avem în ve­­dere: a) formele generale de organizare a I/PÎ: formală, nonformală; b) formele particulare de organizare a I/PÎ: frontală, (micro)grupală, individuală; c) formele concrete de organizare a I/PÎ, în cadrul spațio-temporal concret al clasei de elevi etc. – lecția, cercul de specialitate, consultația colectivă etc.

2. Ordonarea acestor componente, în plan normativ, realizată prin Principiile I/PÎ, elaborate, respectate și valorificate, la nivel de principii specifice de organi­zare curriculară a I/PÎ, concepute ca im­­perative ipotetice, determinate logic și epistemologic de principiile generale de proiectare curriculară, care condiționează organizarea optimă a resurselor pedagogice ale I/PÎ: a) principiul organizării frontale; b) principiul organizării (micro)grupale; c) principiul organizării individuale; d) principiul organizării microgrupale și individuale în context frontal, formal și/sau nonformal.

a) Principiul organizării frontale a
I/PÎ. Reprezintă un imperativ normativ ipotetic care condiționează organizarea optimă a resurselor pedagogice ale I/PÎ la nivelul dimensiunii generale a personalității elevilor, resurse existente în mod obiectiv în plan psihologic (aptitudinile generale, inteligența generală; motivația pentru activitate, afectivitate pozitivă – în condiții de succes) și social (conștiința so­­cială a elevului, teoretică și practică, ex­­primată prin cunoștințe sociale teoretice durabile și acțiuni sociale eficiente).

b) Principiul organizării microgrupale a I/PÎ. Reprezintă un imperativ normativ ipotetic care condiționează organizarea optimă a resurselor pedagogice ale I/PÎ la nivelul dimensiunii specifice a personalității elevilor exprimată prin tipologii de vârstă și de profil psiho-social, dar și de distribuție nonformală pe criterii de: adeziune afectivă, neomogenitate (în condiții de complementaritate), animare a activității clasei de elevi prin lideri eficienți (for­mali și nonformali, dar și informali).

c) Principiul organizării individuale a I/PÎ. Reprezintă un imperativ normativ ipotetic care condiționează organizarea optimă a resurselor pedagogice ale I/PÎ la nivelul dimensiunii individuale a personalității elevilor, exprimată în plan psihologic (prin calitatea aptitudinilor probată în activități și situații concrete) și social (prin statut dobândit în context școlar și extrașcolar și prin rolurile pedagogice exercitate în condiții de succes școlar și extrașcolar minim – mediu – maxim).

d) Principiul organizării microgrupale și individuale în contextul frontal, formal și/sau nonformal de realizare a I/PÎ. Reprezintă un imperativ normativ ipotetic care condiționează organizarea optimă a resurselor pedagogice ale I/PÎ la ni­velul valorificării instruirii diferențiate sau individualizate, realizată pe microgrupe și individual, în cadrul instruirii frontale, organizată și planificată formal (lecția, activitatea didactică de laborator etc.) sau/și nonformal (cercul de specialitate, consultațiile colective etc.).

III. Structura de planificare a Instruirii în cadrul Procesului de Învățământ
(I/PÎ) este construită la nivelul optimizării raporturilor dintre toate componentele necesare în funcționarea oricărui proiect curricular (de plan de învățământ, de programă școlară, de manual școlar, de lecție etc.) Această structură implică:

1. Fixarea componentelor care intervin în planificarea curriculară a documen­telor curriculare la nivelul I/PÎ (plan de învățământ, programe/manuale/auxiliare școlare, proiecte de lecție etc.). Avem în vedere: Obiectivele I/PÎ – Conținuturile de bază ale I/PÎ – Metodele I/PÎ – Evaluarea I/PÎ.

2. Ordonarea acestor componente, în plan normativ, realizată prin Principiile I/PÎ, elaborate, respectate și valorificate, la nivel de principii specifice de planificare curriculară a I/PÎ, concepute ca imperative ipotetice, determinate logic și epistemologic de principiile generale de proiectare curriculară, care condiționează eficacitatea și eficiența planificării curriculare la toate nivelurile I/PÎ: a) principiul stabilizării valorice a planificării la nivel de obiective ale I/PÎ și de conținuturi de bază ale I/PÎ; b) principiul flexibilizării tehnologice a planificării la nivel de me­tode de I/PÎ și de evaluare a I/PÎ.

a) Principiul stabilizării valorice a planificării la nivel de obiective ale I/PÎ și de conținuturi de bază ale I/PÎ. Reprezintă un imperativ normativ ipotetic care condiționează eficacitatea planificării la nivelul optimizării relației dintre:

¬ obiectivele I/PÎ: generale și specifice, definite în termeni de competențe, proiectate și angajate psihologic pe termen lung și mediu; concrete/operaționale, de­­finite în termeni de performanțe, observabile și evaluabile pe termen scurt;

¬ conținuturile de bază ale I/PÎ, teoretice (concepte, modele, axiome, legi, principii, formule, date esențiale) și aplicative (deprinderi și priceperi/strategii cognitive de rezolvare de probleme și de situații-­problemă) susținute valoric (prin valorile pedagogice generale: binele moral; adevărul științific; utilitatea adevărului științific aplicat; frumosul din artă, natură, societate; sănătatea psihică și fizică) și atitudinal (afectiv, motivațional, volitiv, caracterial).

b. Principiul flexibilizării tehnologice a planificării la nivel de metode de I/PÎ și de evaluare a I/PÎ. Reprezintă un imperativ normativ ipotetic care condiționează eficiența planificării la nivelul optimizării relației dintre:

¬ metodele de I/PÎ, promovate la nivel de căi de învățare/autoînvățare adoptate în context determinat, dependente de ca­­litatea resurselor pedagogice existente și a condițiilor concrete de valorificare a acestora pe termen scurt, dar și mediu și lung;

¬ evaluarea, angajată strategic la în­ceputul, pe parcursul și la finalul I/PÎ, cu funcție diagnostică/predictivă, formativă/autoformativă, sumativă/cumulativă, necesară pentru reglarea-autoreglarea permanentă a I/PÎ în raport de gradul de îndeplinire a obiectivelor generale, specifice și concrete/operaționale ale I/PÎ.

IV. Structura de realizare-dezvoltare a Instruirii în cadrul Procesului de Învățământ (I/PÎ) este construită pe fondul im­­plementării planificării curriculare de­pendentă de dinamica resurselor pedagogice și a condițiilor concrete existente/disponibile în context deschis. Este desfășurată prin acțiunile didactice de predare, învățare și evaluare, subordonate pedagogic obiectivelor generale, specifice și concrete/operaționale, ale activității de instruire, organizată formal și nonformal, în cadrul procesului de învățământ. O astfel de structură implică:

1. Fixarea componentelor care intervin în realizarea-dezvoltarea I/PÎ – acțiunile didactice, integrate în activitatea de instruire, care vizează:

a) predarea = comunicarea mesajului pedagogic, elaborat și transmis de profesor la nivelul de înțelegere logică și de par­ticipare afectiv-motivațională pozitivă a tuturor elevilor;

b) învățarea = receptarea, asimilarea, interiorizarea și valorificarea mesajului pedagogic în context didactic determinat (disciplinar, intradisciplinar, interdisciplinar, pluridisciplinar/multidisciplinar, transdisciplinar);

c) evaluarea = verificarea gradului de reușită a acțiunilor de predare și de învățare, subordonate obiectivelor generale, specifice și concrete (operaționale) ale activității de instruire, realizată în cadrul procesului de învățământ.

2. Ordonarea acestor componente, în plan normativ, realizată prin Principiile I/PÎ, elaborate, respectate și valorificate, la nivel de principii specifice de realizare-­dezvoltare curriculară a I/PÎ, concepute ca imperative ipotetice, determinate logic și epistemologic de principiile generale de proiectare curriculară, care condiționează implementarea planificării curriculare, eficace și eficientă, în context deschis, la toate nivelurile I/PÎ: a) principiul interdependenței dintre acțiunile de predare-învățare-evaluare subordonate obiectivelor I/PÎ; b) principiul evaluării continue, formative/autoformative a I/PÎ.

a) Principiul interdependenței dintre acțiunile de predare-învățare-evaluare subordonate obiectivelor I/PÎ. Reprezintă un imperativ normativ ipotetic care condiționează implementarea eficace și eficientă a planificării curriculare la nivelul optimizării permanente a relației dintre acțiunile de: predare (comunicarea eficace și eficientă mesajului pedagogic) – în­­vățare (receptarea, asimilarea, interiorizarea, valorificarea – eficace și eficientă a mesajului pedagogic predat/comunicat pedagogic) – evaluare (verificarea rezultatelor acțiunilor de predare și învățare, în funcție de gradul de îndeplinire a obiectivelor generale, specifice și concrete/operaționale ale I/PÎ.

b) Principiul evaluării continue, formative/autoformative a I/PÎ. Reprezintă un imperativ normativ ipotetic care condiționează implementarea eficace și eficientă a planificării curriculare în context deschis. Angajează reglarea-autoreglarea permanentă a activității de I/PÎ, în raport de rezultatele obținute, estimate în funcție de obiectivele generale, specifice și concrete/operaționale asumate și de re­sursele și condițiile pedagogice existente sau disponibile, valorificate prin îmbinarea optimă între metodele de evaluare (clasice și alternative) și formele de evaluare (orală, scrisă, practică; externă, internă) adoptate/adaptate în context deschis.

Structura de funcționare a I/PÎ este va­­lorificată, în mod special în proiectarea curriculară a lecției, în general, a lecției mixte, în special, care constituie ­principala formă concretă de organizare a I/PÎ, forma­lă și frontală, realizată-dezvoltată intensiv, în cadrul spațio-temporal concret al clasei de elevi, pe parcursul a 50 de minute.

Proiectarea curriculară a lecției presupune construcția unui scenariu didactic deschis, necesar pentru optimizarea raporturilor dintre: I. Componentele proiectului curricular: obiectivele (generale, specifice/scopul general al lecției; concrete sau operaționale) – conținuturile de bază, metodele, evaluarea – I/PÎ; II. Acțiunile didactice subordonate obiectivelor
I/PÎ; III. Spațiul pedagogic (clasa de elevi, cu mijloacele didactice disponibile);
IV. Timpul pedagogic existent (50 de mi­nute) trebuie distribuit pentru realizarea-­dezvoltarea acțiunilor care vizează:

1. Organizarea clasei de elevi la nivel administrativ și pedagogic (în raport de tema și subiectul lecției și de formele de organizare determinate social (instruire formală, frontală) și inițiate de profesor (instruire pe microgrupe, instruire individuală, tip și variantă de lecție).

2. Comunicarea pedagogică a scopului general al lecției (care sintetizează obiectivele specifice ale capitolului/temei/unității de învățare, exprimate în termeni de competențe) și a obiectivelor concrete/operaționale, exprimate în termeni de performanțe, observabile și evaluabile pe tot parcursul lecției, care pot fi realizate prin valorificarea unor cunoștințe de bază și utilizarea unei metode didactice de bază (susținută prin mai multe procedee didactice).

3. Evaluarea inițială care vizează verificarea/estimarea rezultatelor lecției an­terioare, cu funcție specifică diagnostică și predictivă, raportată la toți elevii clasei, realizată în timp intensiv prin îmbinarea formelor de evaluare frontală (orală) cu formele de evaluare microgrupală și individuală (prin probe scrise și/sau practice).

4. Predarea-Învățarea-Evaluarea continuă, cu funcție formativă/autoformativă realizată în timp extensiv, prin:

a) actualizarea „ideilor-ancoră“, do­­bândite în lecțiile anterioare, exprimate în termeni de cunoștințe teoretice și aplicative, necesare în „lecția nouă“;

b) activarea clasei prin metoda didactică de bază propusă, susținută secvențial prin diferite procedee didactice și instrumental prin mijloace didactice adecvate în context de învățare frontală, pe microgrupe și individuală;

c) construcția schemei finale a lecției noi la nivel de hartă conceptuală care va permite autoînvățărea prin hărți men­tale, elaborate individual;

d) stabilirea temei pentru acasă (orală, scrisă, practică), realizabilă în timp determinat, care asigură succesul școlar al tu­turor elevilor la standarde minime – medii – maxime, dar și în condiții excepționale de „plusvaloare“.

5. Evaluarea finală, cu funcție sumativă sau cumulativă, a clasei de elevi, realizată prin modalități de evaluare: a) frontală și/sau pe grupe nonformală/fără note sau calificative școlare); b) individuală, formală, cu note și/sau calificative însoțite de argumente și recomandări pedagogice; c) anticipativă, prin conturarea „liniei de perspectivă“ pe termen scurt și mediu, necesară pentru evoluția pozitivă a clasei de elevi.

Sorin CRISTEA – profesor universitar

Articolul integral a fost publicat în Tribuna Învățământului nr. 34