Strategia evaluării finale îndeplineşte funcţia cumulativă sau sumativă care consemnează şi certifică bilanţul activităţii de instruire realizat pe termen scurt, mediu şi lung. Din această perspectivă, evaluarea finală poate fi interpretată ca: 1) Evaluare dinamică, noţiune operaţională care include evaluarea sumativă sau cumulativă, situată alături de evaluarea formativă/continuă; la acest nivel, evaluarea finală/sumativă sau cumulativă este evaluarea „realizată pe parcursul procesului didactic“ ce vizează rezultatele activităţii didactice obţinute „în diverse momente ale desfăşurării ei“, la sfârşitul unor lecţii sau grupuri de lecţii (unităţi de instruire); este acţiunea cu scop docimologic ce marchează „al doilea timp al evaluării“, posibil după epuizarea „primului timp al evaluării“ realizat în termeni de evaluare iniţială/diagnostică şi predictivă (I.T. Radu, op. cit., pp. 127–133). 2) Evaluare terminală, de bilanţ, noţiune operaţională care marchează „al treilea timp al evaluării randamentului şcolar“ realizat la sfârşitul unor secvenţe temporale mai mari: semestru, an, treaptă, nivel – de învăţământ; „este adesea trăită de elevi ca singurul moment veritabil de evaluare“ datorită funcţiei sale de certificare, ierarhizare, promovare, selecţie – şcolară, profesională, socială; este: a) retrospectivă, acţionând la finalul unui program de formare; b) sintetică, globală; c) realizabilă prin sondaj (la nivelul elevilor şi al conţinutului programului de formare parcurs);
d) angajată şcolar (la nivel de promovare şi ierarhizare şcolară) şi social, prin certificarea rezultatelor şcolare, necesară pentru o nouă integrare şcolară sau pentru integrarea socioprofesională (idem, pp. 147–150).
Evaluarea finală, în ansamblul său, are o funcţie generală cumulativă sau sumativă care consemnează şi certifică bilanţul activităţii de instruire realizată în cadrul procesului de învăţământ, la sfârşitul unor secvenţe didactice mai mici (lecţie, grup de lecţii, unităţi de instruire) sau mai mari (semestru, an, treaptă, nivel – de învăţământ). Este complementară cu evaluarea continuă, formativă. Diferenţa „nu constă în natura probelor şi nici în criteriile de apreciere, ci în funcţiile specifice îndeplinite de evaluarea finală: a) certificare, ierarhizare şi selectare; b) orientare şi stimulare a elevului în raport de: b‑1) obiectivele specifice operaţionalizate, exprimate în termeni de obiective concrete; b‑2) progresul şcolar individual.
Ca evaluare dinamică, evaluarea finală/cumulativă, sumativă (com­plementară, cu evaluarea continuă/formativă) implică: a) verificări parţiale, incomplete, încheiate cu o evaluare de bilanţ; b) intervenţii de tip „sondaj în dublu sens, în rândul elevilor şi în conţinutul verificat“, care oscilează între „o fidelitate acceptabilă“ în termeni, sarcini concrete, punctuale şi „o fidelitate redusă la nivelul general de pregătire a elevilor“; c) determinări care permit: c‑1) „situarea elevului în raport cu obiectivele programului“ şi cu poziţia de rang dobândită în cadrul clasei; c‑2) aprecierea calităţii prestaţiei didactice a profesorului; d) constatarea reuşitelor/deficienţelor în învăţare, fără a asigura însă şi reglarea‑autoreglarea imediată şi ulterioară a activităţii de instruire, transmisă spre evaluarea continuă/formativă sau preluată de evaluarea continuă/formativă.
Soluţiile pedagogice necesare pentru corectarea limitelor evaluării finale sunt realizabile la două niveluri de referinţă care vizează: a) crearea premiselor favorabile valorificării rezultatelor parţiale/incomplete, obţinute la un anumit moment dat, la nivel de evaluare continuă/formativă/autoformativă; b) perfecţionarea unor tehnici docimologice tipice evaluării finale cu referinţă la frecvenţa verificărilor (prin operaţiile de măsurare cantitativă, apreciere calitativă, decizie parţială/nonformală); ritmicitatea notării (prin operaţia de decizie finală/formală); relaţia dintre acţiunile de predare‑învăţare‑evaluare.