Analiza strategiei de evaluare continuă evidenţiază interde­pendenţa existentă între dimensiunile sale – conceptuală, normativă, metodologică – (auto)perfectibile în context pedago­gic şi social deschis.

1. I) Dimensiunea conceptuală a strategiei de evaluare continuă este (auto)perfectibilă prin orientarea funcţiei sale formative/ autoformative („formatoare”) în sens pozitiv. O astfel de orientare este dependentă de calitatea obiectivelor specifice şi concrete ale activităţii de instruire. Are ca rezultat optimizarea raporturilor structurale dintre operaţiile de:

1) Măsurare şi apreciere permanentă a rezultatelor activităţii;
2) Decizie, parţială sau finală, adoptată după parcurgerea unei secvenţe didactice mai mici (în cadrul lecţiei) sau mai mari (în cadrul unui capitol, unei teme ample etc.).
Deciziile impuse de strategia evaluării continue, cu caracter nonformal, valorifică situaţia reală diagnosticată la nivel: a) psiho­logic, prin evidenţierea stadiului atins de elev în învăţare în termeni de competenţă); b-2) didactic, prin evidenţierea gradului în care elevul este angajat în receptarea, interiorizarea, utilizarea conţinuturilor de bază solicitate de programa şcolară.
Strategia de evaluare continuă defineşte, astfel, acţiunea docimologică de „descompunere” a unei activităţi didactice (lecţii etc.), a unui capitol sau modul/submodul de studiu, în unităţi de instruire „cu un scop unic – de a recunoaşte unde elevul întâmpină o dificultate” care poate fi depăşită prin operaţii de corectare, completare, perfecţionare, restructurare a învăţării. „Nu se exprimă prin note şi cu atât mai puţin în scoruri”, ci la nivel de feedback pentru elev şi pentru profesor”. Valoarea sa formativă – autoformativă superioară constă în capacitatea sa docimologică de „a determina pentru fiecare unitate de instruire în ce măsură un elev a învins o dificultate” (G. De Landsheere, Evaluarea continuă a elevilor şi examenele, E.D.P., 1975, p. 213).

1. II) Dimensiunea normativă a strategiei de evaluare continuă este (auto)perfectibilă în cadrul unui set de principii docimo­logice promovate la nivel fundamental şi operaţional.

1) La nivel fundamental, evidenţiem principiul integrării depline a evaluării continue în structura activităţii de instruire concepută ca activitate de predare-învăţare-evaluare. Acest prin­cipiu, determinat axiomatic de paradigma curriculumului, concentrează pedagogic calitatea normativă a evaluării continue (auto)perfectibilă la nivel de feedback extern (realizat de profesor) şi intern (realizabil de elev), cu funcţie formativă-autoformativă de reglare-autoreglare a activităţii de instruire proiectată în cadrul procesului de învăţământ, la orice disciplină şi treaptă de învăţământ.
2) La nivel operaţional, evidenţiem următoarele principii ale strategiei de evaluare continuă/formativă – autoformativă („for­matoare”) (vezi G. De Landsheere, op. cit., pp. 214-221):

1. A) Principiul diviziunii materiei în unităţi de instruire. Are în vedere „jalonarea dezvoltării” elevilor prin parcurgerea unor unităţi de instruire (mai mici, medii, mai mari) semnificative pedagogic în plan: a) didactic, la nivel de conţinuturi de bază: cunoştinţe, deprinderi, strategii cognitive, atitudini cognitive – de bază; b) psihologic, la nivel de competenţe care „susţin procesele de învăţare speciale”, exprimate în termeni de obiective cognitive (cunoaştere, înţelegere, aplicare; analiză, sinteză, evaluare critică).
2. B) Principiul aprecierii permanente a progreselor elevilor. Are în vedere „îndrumarea elevului” realizată în raport de rezultatele evaluate prin operaţiile de măsurare şi apreciere continuă, consemnate în contextul parcurgerii fiecărei unităţi de instruire. Valorificarea rezultatelor în perspectiva stimulării progresului fiecărui elev solicită „exerciţii de stăpânire a cunoştinţelor” şi „teste diagnostice” aplicate la nivelul unor conţinuturi limitate, care susţin, didactic şi psihologic, succesul şcolar individual.
3. C) Principiul optimizării raportului dintre timpul rezervat instruirii formale şi timpul real oferit instruirii nonformale. Are în vedere relaţia necesară „între factorul timp şi procesele de învăţare” individualizate pe baza evaluării continue.

Prof. univ. dr. Sorin Cristea