De-a lungul timpului, am auzit de multe ori în şcoală cum un elev se scuză, justificând că nu învaţă la o materie pentru că nu o agreează, că, de fapt, nu ar fi aşa de greu, dar modul în care se desfăşoară ora la clasă nu-i e pe plac şi gata, cu asta a spus tot. E adevărat că am întâlnit şi cazuri în care un profesor sau altul nu mai poate pleca în pauză tot răspunzând solicitărilor elevilor, care se ţin după el până spre cancelarie, pentru că tot mai au de discutat. De ce unii dascăli reuşesc să-şi facă meseria cu succes, iar alţii doar se străduiesc stângaci? – tinde să rămână o întrebare retorică. În ce constă explicaţia? Desigur, fiecare dintre noi poate încerca o variantă sau alta de răspuns. Una dintre modalităţile de interpretare trimite la măiestria didactică, la tactul pedagogic, la stilul care îl abilitează să facă bine ceea ce îşi propune să facă.
De curând, Casa Corpului Didactic din Bucureşti, în colaborare cu Litera Educaţional şi Clubul Profesorilor din România, a adus în atenţia profesorilor, cu scopul de a sprijini creşterea eficienţei actului educativ-formativ, un curs digital care are o tematică atractivă, cuprinsă sub titlul Stiluri de învăţare. Stiluri de predare. Cursul on-line, având marele merit de a putea fi parcurs de fiecare dintre cei interesanţi în ritmul propriu, în funcţie de alte angajamente prezente pe agenda profesională, oferă şi materiale suport utile în lucru la clasă. De pildă, pune la dispoziţia dascălilor chestionare care, prin aplicare, le permit elevilor să îşi identifice propriul stil dominant de învăţare: vizual, auditiv, kinestezic (practic). Modalitatea de receptare senzorială dominantă, felul în care ne formăm reprezentări despre lume şi, astfel, modul în care ne raportăm, în fapt, la ea. Unii surprind lumea preponderent prin imagini, sunt observatori atenţi, se bazează pe ceea ce citesc şi pe diagrame, hărţi, scheme, fac sublinieri, utilizează culori. Mai sunt şi cei care vorbesc cu sine şi cu ceilalţi, învaţă ascultând explicaţii, relatări, poveşti, dar şi discutând despre acestea, se bucură de farmecul muzicii. Iar alţii preferă să manevreze obiecte, să asocieze mişcarea cu învăţarea, să gesticuleze, să se implice în jocul de rol.
Aşa cum există stiluri individuale de învăţare, tot astfel există şi stiluri personalizate de predare. Profesorul, care la rândul său are o modalitate senzorială proprie de a stabili legături cognitive cu mediul înconjurător, se presupune că şi-a construit un stil de predare în care a valorificat cunoştinţele privind logica internă a ştiinţei, repere de pedagogie, de psihologia vârstelor, din cultura sa generală şi din experienţa sa la catedră. De exemplu, un profesor se simte atras de o dimensiune inovativă, creativă de a practica actul didactic, confortabil în plan uman, prin cultivarea unor relaţii apropiate cu elevii, cărora le transmite nu doar cunoştinţe, ci şi atitudini şi  exemple de bune practici în comunitate, încurajându-i să-şi exerseze competenţe diverse, să-şi dezvolte autonomia personală.
Stilul profesorului depinde de multe coordonate, rezultate din personalitatea acestuia, din tipul de pedagogie pe care o practică, din contextul şcolar în care lucrează, presupunând că se adaptează flexibil la nevoile de formare ale elevilor. Ne putem imagina un profesor de educaţie plastică permisiv şi indulgent; un dascăl de matematică foarte bun, dar care crede că nu va obţine rezultatele dorite la clasă decât dacă este autoritar şi exigent. Am putea crede chiar că părinţii elevilor consideră doar că important este ca eficienţa actului didactic să crească, iar participanţii să se dezvolte ca oameni.
Perspectiva stilurilor de învăţare nu este lipsită de obstacole, nu ne aşteptăm să rezolve toate problemele întâmpinate în procesul de învăţare. Acestea pot fi de diverse tipuri. De exemplu, în procesul didactic, fiecare să rămână captiv în propriul său stil senzorial, din care să nu iasă măcar pentru simplu fapt că este centrat într-un mod egoist pe sine şi total indiferent la modul de a fi al altor oameni. Aşa cum elevii pot întâmpina dificultăţi de învăţare, ne putem aştepta ca şi profesorii să întâmpine greutăţi în gestionarea relaţiilor cu o anumită clasă, faţă de care nu reuşesc să găsească temeiuri de compatibilitate.
O nedumerire legitimă, privind stilul de predare corelat stilului de învăţare, poate apărea la graniţa între ceea ce este statornicit, la nivel de principii şi practici didactice bine fundamentate, pe de-o parte, şi răspunsul practic, dat în fiecare lecţie pentru fiecare clasă, într-un mod suplu, flexibil, punctual, contextual, pe de alta. Cât de adaptativ să fie comportamentul unui dascăl?
Ştim din istoria învăţământului românesc despre reuşita de necontestat pe care au avut-o anumiţi profesori faţă de discipolii lor. Cum procedau aceştia în practica actului didactic?
De exemplu, un profesor ale căror cursuri se bucurau de un real succes – Nae Ionescu, care le-a fost profesor universitar multor studenţi, care au dezvoltat la rândul lor cariere de notorietate, dintre care amintesc pe Mircea Eliade, Constantin Noica, Emil Cioran, Petre Ţuţea, Mircea Vulcănescu şi încă mulţi alţii – cultiva, după cum se ştie, ca modalitate a demersului academic cu impact pedagogic, filosofia ca fapt de viaţă, valorizând emoţional faptul de a fi împreună discipoli-maestru, ceea ce a fost consacrat sub numele de trăirism.
Importantă este desigur şi atitudinea faţă de învăţare, pentru că receptivitatea perceptivă este o condiţie necesară, dar nu şi suficientă. Ceea ce împlineşte învăţarea este direcţionarea atitudinal-valorică a celui care se formează. Aşa se face că dezirabil pentru cel care învaţă este să fie un participant cooperant, dar nu dependent, unul interesat să-şi fundamenteze autonomia pe competenţe şi cunoaştere.
În concluzie, putem observa că a ţine cont de stilul perceptiv-cognitiv înseamnă a plasa procesul de predare-învăţare pe coordonata autenticităţii, mai departe de teoretic-abstract şi mai aproape de concret-aplicabil, de viaţă pur şi simplu. Elevii sunt susţinuţi în învăţare, profesorii în predare, în măsura în care ceea ce are loc intră în logica de necontestat a modului firesc în care trăim.
Prof. dr. Cristina ŞTEFAN,
Colegiul Naţional Spiru Haret, Bucureşti