În 1990, după căderea Zidului Berlinului și în plin proces de dezintegrare a fostei Republici Democrate Germane, Editura Haufe, din Berlin, inaugura pe piața literaturii juridice din Germania o colecție consacrată „cercetării fundamentale în domeniul științei dreptului” (Schriftenreihe zur rechtswissenschaftlichen Grundlagenforschung). Hermann Klenner, coordonatorul acestei iniția­tive, fusese conducătorul unui colectiv de lucru înființat în 1967 în cadrul Academiei de Științe din Berlinul de Est și desființat după numai doi ani ca urmare a conflictului dintre savanții juriști și controlorii ideologici ai vremii. Câștigându-și prin publicațiile sale o reputație solidă și printre juriștii Germaniei Federale – un autor respectat pentru refuzul de a pune știința dreptului în serviciul lozincilor propagandistice ale așa-zisului „socialism real” –, el se dovedea nu mai puțin circumspect și față de disponibilitatea atâtor altora de a aservi din nou știința dreptului acum față de capitalismul liberal („ordoliberalismul”), a cărui victorie îi făcuse și pe mulți dintre juriștii anilor 1990 să se creadă contemporanii unui „sfârșit al istoriei”. Ca prim volum al colecției – încă o dată: o colecție consacrată cercetării juridice fundamentale! –, Klenner alege republicarea fai­moa­sei prelegeri despre Lipsa de valoare a jurisprudenței ca știință, publicată în anul revolu­ționar 1848, „primăvara popoarelor”, de procu­rorul berlinez Julius Hermann von Kirchmann (1802-1884).
O variantă mai restrânsă a postfeței despre „forța productivă a provocării” lui Kirchmann (pentru juriștii occidentali) este publicată și într-unul dintre ultimele numere ale revistei Institutului de Științe Juridice (octombrie 1993), aici același text fiind indicat ca unul dintre cele mai bune călăuze ale unei științe juridice aflate în căutarea propriului drum după compromisurile pe care fusese anterior nevoită să le accepte. Însă în noile condiții istorice, Republica Democrată Germană dispare ca stat, societatea din landurile răsăritene este pur și simplu dezintegrată sub toate aspectele și absorbită în peisajele proclamat înfloritoare ale reunificării, iar Institutul lui Klenner este și el desființat. După 25 de ani, într-o Românie integrată în universul politic, social-economic și academic occidental dar, cu toate acestea, succesoare volens nolens a fostei Republici Socialiste România, la drept vorbind această problematică rămâne – abia oarecum devine – actuală.
În textul său, Kirchmann deplânsese „transformarea jurispru­denței dintr-o preoteasă a adevărului într-o servitoare a hazardului”, îi comparase pe juriștii savanți cu niște „carii ce-și fac veacul în lemnul putred al legii, ferindu-se de cel sănătos” și afirmase că, dată fiind starea de lucruri existentă, sunt de ajuns „trei cuvinte rectificatoare ale legiuitorului și biblioteci întregi devin maculatură”. De la apariția sa și până astăzi, acest text a rămas punctul clasic de plecare pentru traseele intelectuale care au ca obiectiv clarificarea naturii științifice a cunoașterii juridice, iar formulări drastice precum cele de mai sus au făcut din el un bestseller perpetuu. Pe de altă parte însă, chiar fără a împărtăși opinia neokantianului Mircea Djuvara, care considera for­mu­larea citată mai sus „o simplă glumă”, imensa majoritate a teoreti­cienilor din ultimii 150 de ani condamnă premisele, argumentele, concluziile și, nu în ultimul rând, tonul unui practician care înțelegea prin «lipsa de valoare a juris­pru­denței ca știință» atât că jurisprudența nu este o știință, cât și că ea ar fi lipsită de orice valoare practică în cazul în care ar fi totuși înțeleasă ca știință. Nu mai puțin însă, prin această poziție Kirchmann se înscria în tradiția contestării caracterului științific al cunoașterii juridice pornind de la un concept al științei de sorginte aristotelică: „obiectul științei (episteme) există în mod necesar și este deci etern; căci tot ce există în mod absolut necesar este etern, iar realitățile eterne sunt nenăscute și indestructibile”, scrie Aristotel în Etica Nicomahică, în vreme ce lucrurile susceptibile de schimbare țin fie de domeniul producției, fie de cel al acțiunii. În vreme ce producția este guvernată de abilitatea instrumentală (techne), acțiunea se supune înțelepciunii practice (phronesis, devenit prudentia) – capacitatea de a delibera în legătură cu ceea ce este bine sau rău – care, scrie Aristotel, „nu poate fi nici știință, nici artă. Știință nu poate fi întrucât obiectul acțiunii este susceptibil de schimbare, artă nu poate fi întrucât acțiunea și producția aparțin unor genuri diferite”. De aceea, până spre sfârșitul secolului al XVIII-lea termenul care caracterizează cunoașterea juridică este iuris prudentia (folosit ca atare sau în formele vernaculare Jurisprudenz, la jurisprudence ori the jurisprudence), desemnând o cunoaștere a cărei metodă este dialectica împrumutată tot de la Aristotel: punctul de pornire al juriștilor este mereu un caz concret, iar concluzia este degajată prin compararea soluțiilor posibile și cântărirea argumen­telor provenind din surse cu autoritate recunoscută.
Nu este greu să observăm că această metodă – consacrată deja de către jurisconsulții romani din Antichitate și perfecționată sub influența scolasticii din Evul Mediu – este cea care domină fără drept de apel doctrina juridică și în timpurile noastre, dându-le astfel dreptate acelora care au considerat că, în pofida tuturor evoluțiilor din filosofia, teoria și practica științelor moderne, știința dreptului a fost și a rămas întotdeauna jurisprudență. Ca știință modernă având ca obiect dreptul pozitiv, și nu un presupus drept natural etern și imuabil desprins din catehisme sau sisteme filosofice, ea trebuia să pornească, pe de o parte, de la legități istorice care guvernează apariția dreptului, iar pe de altă parte, de la existența unor categorii eterne care dau o formă unică tuturor enunțurilor juridice, indiferent de conținutul concret al acestor enunțuri, așa cum a fost fondată de Friedrich Carl von Savigny în contextul opoziției față de codificare și astfel față de o permanentă aservire a juriștilor față de titularii puterii politice, știința juridică modernă. Sublinierea acestui fapt istoric nu este nicicum de prisos, iar majorității juriștilor care văd în comentariul legii forma tipică de manifestare a științei dreptului trebuie încă să li se reamin­tească faptul că exegeza nu reprezintă, așa cum scria Rudolf von Jhering, decât o jurisprudență inferioară (niedere Jurisprudenz), în vreme ce adevărata știință – sau „jurisprudența superioară” – constă în construcția sistematică a aparatului conceptual cu ajutorul căruia dreptul – altfel decât legea – este construit de către savant ca ordine juridică a unei societăți concrete, în opoziție cu ordinul politic al unei structuri potente. Tocmai o asemenea jurisprudență superioară – în sens propriu: o autentică știință a dreptului – a reprezentat obiectivul declarat al colectivului de juriști români care a configurat în cadrul Institutului de Cercetări Juridice al Academiei RSR programul așa-nu­mi­telor „constante ale dreptului”: un program ambițios de cercetare juridică fundamentală destinat să asigure suportul științific unui la fel de ambițios program de reconfigurare a legislației românești de la acea vreme: nu întâmplător, Institutul a fost gândit încă de la înființare ca un „Consiliu Legislativ” și nu întâmplător anvergura Institutului intră într-un declin manifest tocmai odată cu intrarea într-un con de umbră a programului teoretic și cu înființarea Consiliului Legislativ ca organism de sine stătător.
Astfel stând lucrurile: cum ar trebui înțeleasă o știință juridică și care ar fi misiunea unui Institut de Cercetări Juridice în condițiile concrete ale societății românești de astăzi? Oricât de însemnate cantitativ și chiar oricât de necesare practicii juridice, comentariile nu aparțin științei dreptului ca parte a sistemului științei, ci sistemului dreptului însuși, altfel spus: continuând tradiția jurisconsulților romani și medievali, aceste scrieri formează ceea ce am putea numi, pornind de la limbajul francez, doc­trina juridică, iar din perspectivă metodologică ele nu sunt altceva decât o juris prudentia în sensul propriu al acestui termen și nimeni nu ar putea vedea în această constatare vreo notă depreciativă, câtă vreme în acest fel este perpe­tuată tocmai tradiția autentică a cunoașterii juridice. Din perspectivă instituțională, aceste comentarii sunt inseparabile de Facultățile de Drept din universități, lucru deloc surprinzător în condițiile în care de esența reconfigurării universitare europene ține astăzi mai mult ca oricând nu sporirea cunoașterii în sine, ci a cunoașterii practic relevante. Sunt semnificative, în acest sens, ofensiva „școlilor de drept” împotriva „facultăților” tradiționale în Europa vestică, ori, la noi, asumarea drept criteriu al prestanței universitare a facultăților de drept rata de admitere la Institutul Național al Magistraturii, în urma unor teste de verificare a cunoașterii (memorării) textelor legale! Dar orice asemenea cunoaștere are nevoie și ea de un suport științific, iar dacă programul constantelor dreptului – ultimul configurat până acum ca program al unei științe juridice din România – nu s-a dovedit în final viabil, aceasta mai ales datorită faptului că asemenea constante nu există și „fiecare epocă își are propriile ei instituții și concepte de drept” (Lorenz von Stein). Abia configurarea lor printr-o privire orien­tată asupra realității sociale a epocii noastre poate constitui obiectul unei științe juridice. În lipsa științei dreptului, sistemul dreptului însuși este condamnat la aservire față de corectitudinea politică a fiecărei epoci. Nu întâmplător atât Kirchmann, cât și Klenner au avut de înfruntat presiunile ideologice ale autorităților timpului lor. Așadar, din câte se pare, tot Institutul de Cercetări Juridice rămâne volens nolens singura structură instituțională cu vocație pentru realizarea unei asemenea misiuni. Existența unui atare institut înseamnă, așadar, șansa construirii noii științe românești a dreptului, cea a epocii post-moderne în care trăim, a integrării unional-europene și manifestării fenomenului mondializării dreptului, ca unul dintre aspectele implacabilei globalizări.
Prof. univ. dr. Mircea DUȚU