Într-un memoriu adresat factorilor responsabili din MEN, am ridicat problema studierii istoriei naţionale în învăţământul românesc, argumentând necesitatea unei astfel de discipline în contextul sărbătoririi Centenarului Marii Uniri. Am considerat necesar să precizez că, în statul naţional român, Istoria României ar trebui să se studieze explicit, nu doar în mod implicit, „integrat“, deghizat şi aluziv-ironic, demitizant. Chiar dacă România este membră a Uniunii Europene, ea rămâne în continuare un stat suveran, păstrându-şi atât identitatea naţională, cât şi dreptul la
o istorie naţională, istorie pe care cetăţenii români au obligaţia să o cunoască prin intermediul învăţământului public al statului român. Niciodată, nici măcar în epoca internaţionalismului proletar şi a sovietizării dezlănţuite, studiul istoriei naţionale nu a fost desfiinţat. Trebuie să menţionăm şi faptul că Istoria României este o disciplină academică extrem de importantă pentru educaţie, care nu a fost creată în mod arbitrar, pentru a fi eliminată peste noapte din şcoală. Din 1843, de când Mihail Kogălniceanu, printr-un celebru discurs rostit la Academia Mihăileană, introducea primul curs de istorie naţională, până în funestul an 1998, studiul Istoriei României s-a realizat neîntrerupt în învăţământul public, indiferent de regimul politic. Prin „reforma“ înfăptuită în 1998, vom ajunge în situaţia de a comemora, în 2018, două decenii de la eliminarea istoriei naţionale din educaţie, nu de a aniversa un secol de la Marea Unire.
Răspunsul la acest memoriu a venit din partea conducerii ISE, care a ocolit diplomatic fondul problemei, eludând criza învăţământului istoric şi absenţa componentei identitare din educaţie, înlocuită, în noul curriculum pentru gimnaziu, cu multiculturalismul. Punctul de vedere al ISE a fost că nu este nimic nefiresc în studierea Istoriei, că se urmează o tendinţă modern-europeană, că se respectă legislaţia, că totul este bine gândit în materie de curriculum. După ce mi s-a reproşat „o interpretare personală“, mai ales în modul de abordare a competenţelor incluse în profilul de formare, am fost lămurit că studierea explicită a istoriei naţionale nu este prevăzută în noul plan-cadru, pentru că s-a urmat „un model european“, prin care „istoriile naţionale au fost integrate în discipline care poartă titulatura de Istorie“. În noul context, nimeni nu ar mai păstra „separarea dintre istoria grupului etnic dominant numeric şi istoria europeană“. Apoi, definiţiile civice date astăzi naţiunii ar impune dimensiunea integrativă. Conducerea ISE este convinsă că o „analiză a programelor şcolare poate demonstra cu argumente solide faptul că ponderea conţinuturilor de istorie naţională ocupă jumătate din orele alocate acestei discipline“, atât la gimnaziu, cât şi la liceu. Din păcate, nimic mai fals! O astfel de afirmaţie ne arată că programele de istorie nu au fost studiate nici măcar superficial de către experţii ISE. Astfel, dacă la gimnaziu situaţia este la limita dezastrului, la liceu catastrofa este deplină. În fapt, ponderea istoriei naţionale este de 30% la gimnaziu şi de 12-15% la liceu. Aceasta este realitatea. Iar la capitolul numărului de ore acordate Istoriei România e pe ultimul loc în Europa. Aşa că alinierea la standardele europene este o simplă vorbă de clacă. Criza predării Istoriei în România s-a manifestat prin înjumătăţirea numărului de ore alocat acestei discipline, prin programe şi manuale defectuos realizate. Politica dezastruoasă a ministerului a implicat nerespectarea Recomandării 1283/1996 privind istoria şi învăţarea istoriei în Europa, adoptată de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, precum şi nerespectarea Recomandării 15/2001 privind predarea istoriei în Europa secolului XXI, adoptată de Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei. În acest fel, România deţine tristul record de a fi singurul stat membru al UE care apare în statisticile Consiliului Europei cu o medie de o oră de istorie pe săptămână, în timp ce în celelalte state membre planurile-cadru prevăd între două şi patru ore de istorie pe săptămână. Astfel, în Bulgaria, Cehia, Olanda şi Polonia sunt alocate trei ore, în Franţa 3-5 ore de Istorie şi Geografie, iar în Ungaria, 3-4 ore. Aşadar, care este „modelul european“ urmat de România?
În continuare, răspunsul ISE ne precizează faptul că a asocia istoria „cu o anumită etnie, fie ea şi majoritară“, ar reprezenta un pas înapoi în studiul acestei discipline. Într-o lume foarte diversă, „rădăcinile etnice ale unui cetăţean pot fi foarte diverse, ceea ce nu înseamnă că respectivul cetăţean nu este patriot sau că nu îşi plăteşte impozitele sau că este scutit de la respectarea legii“. În acest caz, mărturisim că nu am înţeles ce legătură au „rădăcinile etnice“ diverse ale cetăţenilor unui stat naţional cu studierea sau nestudierea istoriei unei naţiuni, cu trecutul acelei naţiuni? În spaţiul nostru, istoria a fost făcută de către români, care nu au fost asimilaţi de alte etnii sau „culturi“, aceştia nefiind dizolvaţi într-o „diversitate culturală“ care să le anuleze identitatea. Apoi, în dobândirea cetăţeniei române nu au importanţă rădăcinile etnice, ADN-ul, sângele sau confesiunea religioasă. Nu diversitatea etnică, ci identitatea este importantă, cetăţenia fiind română, nu multiculturală, multietnică sau europeană. De aceea, nu se poate afirma că nu studiem istoria naţională, pentru că ar exista şi alte identităţi, care ar putea fi astfel ofensate, ignorate, marginalizate. Cât despre plata impozitelor ca formă de patriotism, vom fi de acord doar în cazul când plata acestor impozite s-ar face benevol, fără vreo obligativitate sau sancţiune din partea legii.
Greu de înţeles este şi moda de a prezenta istoria poporului român, în curriculum, în mod indirect, prin spaţiu şi epoci. Nu ştiu de ce autorii curriculumului consideră că nu se poate vorbi de o istorie a poporului român, ci numai de o istorie a „spaţiului românesc“. Înţelegem că, atunci când eşti căuzaş al marxismului cultural, istoria nu mai poate fi asociată cu o „etnie, fie ea şi majoritară“, ori cu o naţiune, dar poate fi, în schimb, asociată cu o minoritate, cu o eră geologică, cu un spaţiu geografic. Elevii români nu sunt consideraţi români, ci nişte gânditori critici, cetăţeni ai galaxiei, cu valori proprii, care se bucură de descoperirea diversităţii în fiecare colţ al universului, care trăiesc mistic această diversitate. Totuşi, nu putem ignora faptul că trecutul a fost modelat, în acest „spaţiu“, de către înaintaşii majorităţii etnice actuale, nu de către o nebuloasă diversitate culturală. Dacă hunii şi tătarii ar fi fost factorul dominant în trecut, istoria acestor locuri ar fi fost, în mod firesc, huno-tătară, nu românească. Apoi, dacă Istoria trebuie „să stimuleze asumarea multiculturalităţii şi multiperspectivităţii“, cum ne spun noile programe, atunci formarea identităţii este interzisă, pentru că aceeaşi Istorie trebuie să formeze „mecanisme intelectuale care să prevină orice forme de naţionalism“. Altfel spus, loialitatea şi devotamentul individului trebuie să se manifeste faţă de propriile interese, faţă de interesele de grup, nu faţă de statul-naţiune de care vorbeşte anacronica noastră Constituţie. Practic, experţii de la ISE au câteva idei mari şi late: diversitatea, multiculturalitatea, toleranţa, minorităţile şi discriminarea. Însă aceste concepte ale corectitudinii politice nu au legătură cu istoria, care este ştiinţa reconstituirii trecutului, nu a proiectării obsesiilor noastre în trecut. După normele corectitudinii politice, toţi domnitorii români din Evul Mediu sunt nefrecventabili, pentru că au fost militarişti, fanatici religioşi, sexişti, intoleranţi. Ei nu apreciau defel islamul, religia păcii, după cum nu permiteau construcţia de moschei pe teritoriul Principatelor, reuşind să impună chiar Imperiului Otoman această interdicţie. Mai mult, după cum aprecia o fostă doamnă directoare a ISE, domnitorii noştri „au fost compromişi de Ceauşescu, care a fost în fruntea lor“, astfel că studierea faptelor acestor domnitori este apreciată de unii ca fiind nocivă pentru educaţie.
Credem că nu este firesc să se stigmatizeze identitatea naţională printr-o aşa-zisă prevenire a formării unor nebuloase „forme de naţionalism“, prin obiective pedagogice negative, prin care se indică ce anume trebuie „să nu se formeze“. Din păcate, patria şi patriotismul au devenit, deja, arhaisme. „Epoca noastră nu ne mai învaţă patriotismul, ci cetăţenia“, arăta Jean Sévillia. Acest trend este urmat de autorii noului curriculum, cărora li se potrivesc precum o mănuşă observaţiile gânditorului francez legate de problema cetăţeniei, care a devenit „abstractă, ca şi cum Franţa n-ar fi decât un loc oarecare, şi nu pământul faţă de care suntem legaţi pentru că ne-am născut aici sau pământul care ne-a găzduit. Etimologic, patrie înseamnă ţara tatălui; naţiunea, un grup constituit pe criteriul naşterii. Cuvinte şi concepte care au dispărut din vocabularul politic. Termenului de patrie sau naţiune îl preferăm pe cel de societate sau ţară“ (Corectitudinea morală. Căutăm cu disperare valori, Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 145). Sévillia mai arăta că pierderea reperelor şi valorilor, auto-dispreţul duc, după expresia lui Pierre Nora, către un „suicid identitar“ (idem,
p. 179). Numai că aceste reflecţii sunt străine experţilor ISE, care mi-au trimis o fierbinte pledoarie privind nocivitatea studierii istoriei naţionale în şcoală. Pe de altă parte, care este progresul „civic“ adus de eliminarea Istoriei României din educaţie în 1998?
Şi care au fost problemele create de studierea acesteia între anii 1990 şi 1998? Dacă Istoria a fost predată „modern“ două decenii la rând, de ce se observă o ignoranţă sporită a noilor generaţii? Ignoranţa şi alienarea identitară să fie produsele educaţiei moderne, civice, de secol XXI? Dacă iniţiativa preşedintelui Republicii Moldova, Igor Dodon, de organizare a unui referendum privind introducerea în şcoli a disciplinei Istoria Moldovei în locul Istoriei românilor a stârnit o vie indignare pe malurile Dâmboviţei, dispariţia Istoriei României de aproape două decenii din şcoala românească nu a fost observată de nimeni, nici măcar cu ocazia apropierii Centenarului Marii Uniri.
Cu toate că legislaţia europeană susţine ştiinţa istorică, prin excluderea instrumentalizării politice, în practică am asistat la opusul acestei cerinţe, prin introducerea unor noi forme de ideologizare a istoriei, precum „demitizarea“. Mai mult, degeaba subliniază clar legislaţia europeană obligaţia statelor membre de a respecta „prevederile constituţionale, situaţiile la nivel naţional sau local şi sistemele de educaţie din fiecare ţară“ (Consiliul Europei, Recomandarea 15/2001 privind predarea istoriei în Europa în secolul 21, 31 octombrie 2001) dacă această exigenţă este ignorată la noi. În anexa la Recomandarea nr. 15/2001, paragraful 1, se arată că Istoria trebuie „să ocupe un loc central în educaţia unor cetăţeni responsabili şi implicaţi activ în viaţa politică şi în cultivarea respectului pentru diferenţele între popoare, fiind bazată pe afirmarea identităţii naţionale şi a principiilor toleranţei“. Din păcate, sub pretextul ideilor pacifiste, de unitate şi armonie continentală, postmoderniştii au impus diminuarea importanţei trecutului unor popoare şi naţiuni, precum şi selectarea doar a informaţiilor care să formeze, chipurile, mentalităţi noi, non-conflictuale, pentru cetăţenii UE.
Deşi la ISE se consideră că proiectarea competenţelor a fost foarte bine realizată, atât în noul curriculum pentru gimnaziu, cât şi în curriculumul în uz, oricine cercetează aceste documente nu va găsi nicio urmă de competenţe legate de formarea identităţii naţionale, de cunoaşterea şi preţuirea patrimoniului şi a valorilor naţionale. Apoi, competenţele proclamate solemn nu pot fi atinse prin conţinuturile decupate după criteriile „demitizării“. Fenomenul diluării istoriei naţionale în cea universală, al golirii ei de conţinut, al neabordării marilor momente ale trecutului, eliminarea programatică a modelelor de eroism şi patriotism ca fiind contrare unei educaţii democratice, moderne, introducerea unor abordări exotice, neacceptate de mediul academic, împotriva logicii disciplinei, precum abordarea strict non-evenimenţială, multiperspectivismul (care este cu totul altceva decât pluralismul de viziuni), toate acestea au dus la criza învăţământului istoric în şcoala publică. Modalităţile de abordare postmodernistă, de fapt un amestec eclectic de textualism, deconstructivism, poststructuralism, relativism şi istorie non-evenimenţială, au făcut ca tinerii să ajungă să nu mai înţeleagă nimic din Istorie şi să fie îndepărtaţi de studiul ei.
Există o criză identitară în România?
Problema identităţii româneşti rămâne una de actualitate, în contextul confuziilor şi dilemelor din prezent, actuala politică educaţională ducând la slăbirea coeziunii naţiunii şi a eficienţei statului. Avertismentele mele au fost puse sub semnul întrebării de către conducerea ISE, fiind considerat nerelevant un sondaj Gallup, efectuat după anexarea Crimeii şi declanşarea agresiunii militare ruse în estul Ucrainei, în 2014, privind înclinaţia diferitelor populaţii spre a-şi apăra ţara, sondaj care situa România la coada clasamentului, cu 38% dintre cetăţeni gata să-şi apere la nevoie ţara cu arma în mână, în timp ce 41% au dat un răspuns negativ. Sondajul evidenţia că o anumită educaţie a dus la tendinţa de a se investi în bunăstare şi de a lua securitatea drept un bun dobândit, în care nu merită să mai investeşti. În acelaşi timp, sondajul reflecta nivelul patriotismului şi ataşamentului noilor generaţii faţă de propria ţară, după două decenii de educaţie modernă, multiculturalistă, după eliminarea educaţiei identitare şi a patriotismului din şcoală. Dar cum ISE nu pare a fi interesat de astfel de sondaje, ci doar de acelea privind măsurarea fericirii în spaţiul şcolar, era normal să fie declarat nerelevant. Numai că avem şi alte sondaje, care nu pot fi bagatelizate cu uşurinţă. Astfel, cercetări realizate de IRES în 2009 şi 2011, care au vizat studierea aderenţei cetăţenilor la patriotism, au identificat apariţia sindromului de neadaptare al tinerei generaţii. Cercetările au urmărit studierea aderenţei cetăţenilor la patriotism şi investigarea mecanismelor de autoidentificare şi hetero-identificare în naşterea identităţilor regionale. Deşi patriotismul a reprezentat o temă intens mediatizată, cercetările au arătat că aderenţa la acesta este extrem de scăzută în cazul tinerilor între 18 şi 35 de ani. Clivajul dintre generaţii devine unul semnificativ şi are la bază o criză a modelului educaţional pe care societatea îl propune în ceea ce priveşte educaţia patriotică. Autorii atenţionau că actuala criză a educaţiei şi sindromul de neadaptare al tinerei generaţii, orientate tot mai mult spre emigraţie, vor schimba tot mai mult situaţia, într-o manieră extrem de îngrijorătoare.
Ceea ce le-am reproşat mereu autorilor curriculumului a fost ignorarea de către aceştia a caracterului înalt formativ al Istoriei, ea asigurând educaţia pentru identitate şi patrimoniu, pentru valorile umaniste, europene. Înţelegerea lumii actuale, pentru orice om, simplu cetăţean sau lider politic, este condiţionată de conştiinţa sa istorică. Alfabetizarea în domeniile politic, social, economic, cultural, militar şi în multe altele se realizează prin studiul Istoriei. De fapt, întreaga experienţă trecută a omenirii devine accesibilă datorită Istoriei. Jörn Rüsen arăta că prezentul devine inteligibil şi experienţa proprie dobândeşte o perspectivă în viitor numai prin formarea acestei conştiinţe istorice, presupunând competenţele percepţiei, interpretării şi orientării istorice, competenţe inexistente în noul curriculum. Oare putem forma aceste competenţe fără a le proiecta şi înjumătăţind timpul acordat Istoriei? Istoria trebuie să-i deprindă pe oameni cu o judecată sănătoasă, cu interpretarea structurii realităţii din perspectiva devenirii, după cum este extrem de importantă pentru ca societatea să devină mai tolerantă, mai democratică şi mai adaptată la provocările realităţii înconjurătoare. Dacă dorim ca elevii să înţeleagă istoria şi să dispună de un larg orizont cultural, cerut de societatea cunoaşterii în care trăim, ei ar trebui să beneficieze de un curriculum adecvat şi de un timp de studiu optim pentru aceasta. Din păcate, noul curriculum nu asigură acest deziderat, ba chiar agravează o situaţie şi aşa dezastruoasă. Mai mult, prin perpetuarea demitizării şi multiperspectivismului, ne întoarcem la nivelul preştiinţific al logografilor din oraşele din Ionia, din secolul al VI-lea î.Hr., pentru care cercetarea trecutului însemna amestecarea mitologiei cu realitatea, a poeziei epice cu un material faptic eterogen şi produsele propriei fantezii. Logografii nu urmăreau informarea, descoperirea adevărului, ci impresionarea publicului cu faptele unui trecut în care demarcaţia dintre real şi imaginar nu exista. Aşa cum observa şi Walter Staufer, din perspectiva Agenţiei Federale Germane pentru Educaţie Civică, tinerii au nevoie, astăzi, de instrumente pentru evaluarea obiectivă a lumii, pentru a nu deveni, spre exemplu, captivi ai bulelor de filtrare de pe Facebook, atâta vreme cât algoritmii nu pot gândi în locul lor şi distinge între real şi fals. S-a tot vorbit despre inutilitatea studierii Istoriei în lumea tehnologiilor informatice şi a reţelelor sociale, despre lipsa de relevanţă a Istoriei pentru „viaţa reală“ şi rezolvarea problemelor practice. De aceea, nu numai că numărul orelor a fost înjumătăţit, dar a existat şi tentativa recentă a dizolvării Istoriei într-un ghiveci transdisciplinar. Numai că exact viaţa reală demonstrează importanţa Istoriei, pentru că, aşa cum arăta Walter Staufer, tinerii au nevoie să fie critici în abordarea informaţiei, să verifice şi să evalueze informaţiile obţinute din surse diverse, să fie în măsură să judece credibilitatea informaţiilor, să facă faţă manipulării şi dezinformării. La noi însă, politica marginalizării Istoriei continuă, de parcă s-ar dori formarea unor cetăţeni fără identitate, fără conştiinţă istorică, fără discernământ valoric şi spirit critic, adică fără acele competenţe esenţiale, formate în primul şi în primul rând prin studiul Istoriei.
Relativiştii multiculturali nu contenesc să ne vorbească de „misterul identităţii naţionale“, de „nefericirea de a fi român“, de „naţiunea stranie“ română, de faptul că toate naţiunile sunt „comunităţi imaginate“, iar statul român a fost de la bun început un conglomerat, un stat „artificial“, ori că România este un „mister identitar“. Ei au reuşit marginalizarea Istoriei, însă acest „succes“ a produs şi produce efecte sever-negative în planul educaţiei, de la formarea incompletă a personalităţii, la ruperea de trecut şi alienarea identitară a noilor generaţii. Abandonarea educaţiei istorice, diminuarea rolului ei în şcoală vor conduce la adâncirea crizei reperelor. Avem suficiente dovezi privind efectele dezastruoase ale acestei politici, fiind timpul ca şcoala să-şi revizuiască idealul educaţional şi să-şi ia în serios obligaţiile privind formarea identităţii.
Prof. Constantin TOADER