Statutul eticii și starea moralei în vremuri pandemice

Vasile MORAR, profesor universitar

Privită retrospectiv, istoria mare, știm asta de la Herodot și Tucidide încoace, va primi întotdeauna, în mintea celui care o privește, oarecum, detașat doar două însușiri: unele evenimente sunt văzute, pur și simplu, ca fiind excepționale, ca ieșite din rând, iar altele cad, ca să spunem așa, în categoria de fapte sau evenimente obișnuite. Primele sunt considerate ca schimbând cursul lucrurilor și al lumii, în timp ce celelalte, par a fi – cel puțin până în zorii epocii moderne – liniști îndelungate, parcă încremenite în neschimbări de profunzime; par nesemnificative, par banale pentru că se confundă cu normalitatea vieții cotidiene: așezate în tiparele comportamentului bine structurat de reguli nescrise, de cutume îndelung încrustate în memoria colectivă. Mintea noastră însetată de claritate a mai făcut o separație în privința evenimentelor excepționale, neobișnuite, neașteptate. Unele sunt strict istorice, sunt făcute și concepute de oameni, celelalte aparțin Naturii: cutremure îngrozitoare, inundații devastatoare, epidemii ucigașe. Se înțelege că ceea ce în natură este neașteptat, rar, distrugător, și, ca atare, primește numele de eveniment natural excepțional, în istorie se cheamă răscoale, revoluții, războaie locale sau mondiale, războaie civile. Toate au fost și sunt receptate ca fiind evenimente preponderent istorice, sau preeminent natural-istorice. Acum, când acest eveniment s-a produs și de el a luat cunoștință întreaga umanitate, nimic nu ne oprește să gândim cum poate fi el definit în modul cel mai potrivit cu putință. În prim-plan, cum este și firesc, s-au conturat definițiile științifice venite dinspre domeniul virusologiei și epidemiologiei, științe noi de doar peste un secol, nu neapărat considerate, de către opinia publică, ca fiind de importanță majoră. Relevanța lor era scoasă la lumină doar din când în când, atunci când a bântuit planeta poliomielita, înainte, „gripa spaniolă“, SIDA, Ebola, gripe sezoniere mai severe etc.

Spectrul epidemiilor transformate în pandemii a fost vânturat de multe ori în ultima jumătate de secol, dar acesta a dispărut relativ repede sub presiunea progreselor reale din medicină și datorită încrederii că științele vieții sunt pregătite să înfrunte și să învingă orice provocare venită dinspre „lumea invizibilă a virușilor“ de orice fel. Autoritatea științei și succesele practicilor medicale au condus la o definiție obiectiv-optimistă a epidemiilor dar, prin extensie, și a pandemiilor. Obiectivă, definiția în limitele științei calculului probabilistic și statistic. Optimistă, definiția pentru că acest tip de calcul confirmă reușitele și, fără să eludeze insuccesele, uită (uneori, dacă intervine gândirea și atitudinea cinică a unor medici) semnificația lor esențială: fiecare viață curmată înseamnă o pierdere ireparabilă, înseamnă înstăpânirea ireversibilului și a implacabilului, înseamnă, prin urmare, pătrunderea bruscă și brutală a destinului tragic în viața unui om. Și prin extensia suferinței la ceilalți apropiați și dragi înseamnă o durere morală a comunității. Această definiție aparține conștiințelor lucide și responsabile ale celor mai luminați – profesional și moral – medici și cercetători în genetică moleculară, virusologie și, din păcate, puțin prețuita disciplină numită chiar epidemiologie. Ea se întâlnește, în multe aspecte, cu definițiile date de unii filozofi și eticieni ai modernității și contemporaneității recente. Această apropiere nu este deloc întâmplătoare pentru simplul motiv cunoscut îndeobște: baza progresului extraordinar al civilizației care a făcut posibilă o viață mai bună pe planeta noastră derivă din faptul că, într-adevăr, „cunoașterea înseamnă putere“. A cunoaște bazele multiple ale vieții înseamnă a putea salva viața, a o prezerva, a o întreține sănătoasă și a o menține în stare de libertate și demnitate. Dacă aceasta este ecuația fundamentală a condiției umane atunci, cu certitudine, gânditorii, filozofi sau medici, dar și cei responsabili de punerea în operă a principiilor moral-politice, liderii politici, vor fi confruntați cu această problemă: cum definim toate fenomenele care au apărut, într-un foarte scurt timp, odată cu ivirea noului virus–COVID-19?

Acest fenomen poate fi numit un moment natural care survine din când în când în istorie? Un element al civilizației adăugat altora sau suprapus acestora? O stare a condiției globale în care a ajuns umanitatea? O impresie produsă de un fapt real asupra sănătății și vieții celor mai mulți oameni? Un episod în lunga și dramatica experiență a sănătății publice în orizont global?

Credem că avem toate temeiurile să definim acest fenomen ca fiind un eveniment de importanță majoră pentru istoria omenirii. Nu un eveniment printre altele, nu unul doar important, nu unul care ține doar de percepție și de psihologia maselor. Ce face ca acest eveniment, totodată istoric și natural, să fie unul catalogat ca major? Întâi de toate, faptul că el este de importanță istorică universală: se referă la viața tuturor oamenilor. A priori, nimeni nu este ferit de consecințe care pot fi grave, chiar letale, dacă este atins de noul virus COVID-19. Acest adevăr confirmat de experiențe indubitabile trimite la cea mai importantă dihotomie existențială a speciei umane: cea dintre viață și moarte. Omul este singura ființă care știe că este muritoare și care are acut, pe de o parte, instinctul vieții, dar și, deopotrivă, este stăpânit de conștiința morții.

Dacă este vorba în acești termeni de un eveniment istorico-natural de importanță majoră, atunci de aici suntem obligați să ne gândim la semnificația lui morală. Or, întreaga tradiție majoră a gândirii filozofice universale statuează că viața este o valoare fundamentală și un drept universal, inalienabil al omului. Nu demult, acum aproape două decenii, Habermas și Derrida s-au întrebat, într-o situație comparabilă cu cea de acum, în Dialogul lor, consemnat și interpretat de Giovanna Borradori, sub un titlu revelator, „Filozofie într-un timp al terorii: ce fel de fenomen a fost 11 Septembrie?“. În convingerea noastră, ambele evenimente poartă cu ele trăsături și caracteristici care le califică pentru statutul de evenimente majore. S-a spus după 11 Septembrie că „istoria nu va mai fi la fel“, iar în cazul discutat de șase luni încoace ca fenomen dominant al interesului public global, s-a repetat de nenumărate ori că „după COVID-19, lumea nu va mai fi ca înainte“. Sunt notabile, oricum, raționamentele și argumentele aduse în planul din față al demonstrației celor doi filozofi pentru definirea unui fenomen drept eveniment de importanță majoră.

Mutatis mutandis vom vedea și de ce considerăm că sunt îndreptățiri la fel de puternice și pentru această ipoteză tare: COVID-19 este un eveniment – istoric, moral și politic – major. Unul ce solicită cu necesitate regândirea întregului proiect al educației speciei umane în viitorul care începe acum, după acest eveniment. Iată, în formă concentrată, argumentele pentru care 11 Septembrie este un eveniment major. Pentru a primi însemnele de eveniment major trebuie îndeplinite câteva condiții obligatorii. Prima ar fi să fie vorba de fenomene care apar în experiență; experiența să fie copleșitoare, de natură să surprindă intelectul și așteptările curente; fenomenul devenit eveniment major ne confruntă ca oameni cu o situație care scapă destul de mult înțelegerii noastre, astfel încât suntem incapabili să apropriem în întregime ceea ce se întâmplă cu noi. A doua condiție: imprevizibilitatea totală; or, ceea ce nu poate fi prevăzut, nu poate fi nici explicat și nici înțeles în întregime; ca atare, sunt create premise psihologice prin tehnoștiință și mass-media ca fenomenul terorist să fie atât realitate „transmisă în direct“ cât și, prin repetarea obsesivă a acelorași imagini, să se genereze o veritabilă psihoză teroristă (de altfel, cu acuitatea binecunoscută a observațiilor sale, Derrida consemnează faptul că tehnoștiința a transformat relația dintre teroare, terorism și teritoriu – trei termeni care au aceeași rădăcină: latinescul terra); imprevizibilitatea devenită o zi – 11 Septembrie – a născut o monumentalizare menită să fie semn de aducere-aminte a actului terorist și de recunoștință pentru victime: o zi precum 4 iulie, de pildă. A treia condiție: un eveniment istoric autentic, unul major și cert prin efectele produse, nu unul întâmplător și fară urmări profunde, este cel care generează, fără dubiu, „o schimbare de mentalitate și în felul în care oamenii înțeleg lumea“.

Materialul integral poate fi citit în numărul 4-5, serie nouă, al revistei Tribuna învățământului