Apariţia unui document cum este Statutul Elevului, adoptat prin Ordinul ministrului Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice nr. 4.742/10.08.2016, reprezintă un moment de referinţă pentru actuala vacanţă de vară, pentru că oferă o deschidere spre anul şcolar viitor şi o perspectivă spre definirea aşteptărilor şi cerinţelor reciproce dintre cei care învaţă carte şi cei care îi învaţă, contribuind la formarea lor pentru viaţă. Statutul Elevului este important şi necesar pentru că reprezintă contextul oficial care, pentru prima dată, caracterizează elevul în mod explicit: „Calitatea de elev se dobândeşte odată cu înscrierea în învăţământul preuniversitar şi se păstrează pe tot parcursul şcolarităţii, până la încheierea studiilor din învăţământul secundar superior liceal, profesional, respectiv terţiar non-universitar, conform legii. Antepreşcolarii şi preşcolarii sunt asimilaţi calităţii de elev, fiind reprezentaţi de către părinţi/tutori/susţinători legali”. Cu aceasta este înlăturată ezitarea de până acum privitoare la localizarea în sistemul educaţional a copiilor aflaţi sub vârsta şcolii, trimişi frecvent în zona de responsabilitate a serviciilor sociale. Iată, ei nu sunt simpli „beneficiari”, din aceia încadraţi cu o anume conotaţie venind dinspre „asistenţă”, „susţinere”, „consum” etc., ci sunt ai şcolii, cu drepturi în primul rând educaţionale.
Dreptul fundamental la educaţie
Potrivit statutului lor, elevii au drepturi educaţionale, drepturi de asociere şi de exprimare, drepturi sociale, precum şi alte drepturi, toate constituind capitole ale unei enumerări detaliate. În secţiuni corespunzătoare, se regăsesc expuse pe larg recompensarea elevilor, îndatoririle/obligaţiile lor, interdicţiile, sancţiunile (cu precizări distincte referitoare la cele cauzate de absenţe de la ore şi de pagube patrimoniale), contestările şi anulările sancţiunilor. Reprezentarea şi asocierea elevilor formează esenţa altor capitole ale noului act normativ. Cel mai important drept pe care-l prevede Statul Elevului este acela „de a beneficia de o educaţie de calitate în unităţile de învăţământ, prin aplicarea corectă a planurilor-cadru de învăţământ, parcurgerea integrală a programelor şcolare şi prin utilizarea, de către cadrele didactice, a celor mai adecvate strategii didactice, în vederea formării şi dezvoltării competenţelor-cheie şi a atingerii obiectivelor educaţionale stabilite”.
Şcoala, un spaţiu integrator
Statul Elevului este fundamentat pe o notă integratoare, precizând că „elevii, alături de ceilalţi actori ai sistemului de învăţământ, fac parte din comunitatea şcolară”. Dincolo de exprimarea inevitabil administrativă se află reflectarea socială a şcolii şi a celor care o alcătuiesc. Trimiterile sunt către demnitate, rang, statut şi personalitate – toate, de respectat. Din partea tuturor componenţilor şi a fiecăruia în parte, de respectat este locul cuvenit în comunitate, adică lungul nasului. Statutul este al elevilor, decretează de la început că „învăţământul preuniversitar este centrat pe elev”, dar în acelaşi timp el trebuie citit ca un act care impune atitudine şi fixează limite faţă de profesori. Enunţând drepturi şi îndatoriri ale elevilor (chiar numai repetând, în general, ceea ce se ştia şi se aplica demult), statutul este firesc să fie citit ca formă de impunere a unor limite dincolo de care ceea ce eventual ar urma constituie abuz. Este nevoie de aşa ceva în contextul degradării atitudinii faţă de şcoală ca instituţie, faţă de cadre didactice ca indivizi cu personalitate şi ca profesionişti ai domeniului. Statutul Elevului spune că „toate deciziile majore sunt luate prin consultarea reprezentanţilor elevilor, respectiv a Consiliului Naţional al Elevilor, şi a altor organisme reprezentative ale elevilor, precum şi prin consultarea obligatorie a reprezentanţilor federaţiilor sindicale, a beneficiarilor secundari şi terţiari, respectiv a structurilor asociative reprezentative ale părinţilor, a reprezentanţilor mediului de afaceri, a autorităţilor administraţiei publice locale şi a societăţii civile”, însă până la urmă cei care iau „toate deciziile majore” sunt cadrele didactice.
Atenţie la excese!
Referindu-se la un domeniul vital, Statutul Elevului se dovedeşte de interes la nivel socio-economic extins. Receptarea e normal să fie demnă de atenţie. Cel puţin în primele momente după expunerea publică, la fel ca Legea Educaţiei Naţionale (Legea 1/2011) la vremea lansării ei, Statutul Elevului este arătat ca un instrument al unui soi de „miliţie şcolară” (o „miliţie spirituală” aveam mai demult), prin care profesorii vor putea fi, în sfârşit, ţinuţi la respect, iar supremaţia elevilor şi a anturajului familial-civic-organizaţional va fi susţinută cu acte-n regulă ca să facă ordinea care pretinde că i se cuvine. Statutului i se atribuie un rol justiţiar, pe undeva fiind prezentat ca mijloc „salutar” de dat afară profesori de la catedră. De fapt, în acest fel este dată ca prezentă în statut o prevedere vehiculată în faza de proiect şi respinsă, aceea ca la sesizarea elevilor dintr-o clasă, un profesor indezirabil să fie înlăturat. Statutul Elevului nu este şi nici nu poate fi speculat ca un instrument care în sfârşit face dreptate, în sensul că instituie dominaţia elevilor şi a celor din jurul lor asupra cadrelor didactice. Mai degrabă, e un cod de bună şcoală; în general, de purtare bună şi de organizare corectă. Ce altceva decât o colecţie de deziderate poate reprezenta o enumerare de drepturi precum „dreptul să îşi desfăşoare activitatea `n spaţii care respectă normele de igienă şcolară, de protecţie a muncii, de protecţie civilă şi de pază contra incendiilor în unitatea de învăţământ”; „dreptul de a învăţa în săli adaptate particularităţilor de vârstă şi nevoilor de învăţare” etc.?! Statutul Elevului ar fi fost bun, de asemenea, ca o sinteză de uz curent în care sunt strânse la un loc prevederi cunoscute din alte acte normative (Constituţia României, Legea Educaţiei Naţionale, reglementări privind drep­turile copiilor, copiii cu nevoi speciale etc.), cu condiţia să se fi menţionat sursele de unde au fost preluate acele prevederi.
Statul Elevului poate fi citit şi într-o notă întristătoare, constatând că este nevoie de o reglementare ca să se întâmple lucruri care ţin de bunul-simţ, de relaţiile dintre oameni civilizaţi. A-i spune cuiva ce are de făcut când se apucă de o treabă („dreptul de a primi informaţii cu privire la planificarea materiei pe parcursul întregului semestru”), a-i da voie să-şi arate o nemulţumire („dreptul de a contesta rezultatele evaluării lucrărilor scrise”), a nu-l pedepsi din răzbunare („Este interzisă consemnarea absenţei ca mijloc de coerciţie”), nici la grămadă („elevii nu pot fi supuşi unor sancţiuni colective”), a nu-l trata în stilul „las’ c-o să vezi tu” („dreptul de a fi informat privind notele acordate înaintea consemnării acestora”), toate acestea ţin de educaţia elementară şi e trist dacă există cadre didactice care să fi avut nevoie de emiterea unei reglementări pentru aşa ceva.
Noul statut dă liber la încărcarea programului elevilor („participarea la orele de curs pentru un număr maxim de şapte ore pe zi”) şi la susţinerea cu bani de acasă a învăţământului gratuit („unităţile de învăţământ vor asigura, în limita resurselor disponibile, accesul gratuit la materiale necesare realizării sarcinilor şcolare ale elevilor”), deci li se va arăta legea vreunora care se vor plânge că au multe ore sau că trebuie să cumpere, să zicem, burete şi marker pentru tabla magnetică ori hârtie de xerox.
La vremea unor măsuri guvernamentale de debirocratizare, Statutul Elevului aduce premisele unui exces de birocraţie, prin echivalarea procentuală a relaţiei dintre absenţe şi sancţiuni şi mai ales prin mecanismul contestării notelor la lucrări scrise. Dincolo de statut, dar în contextul privitor la birocraţie, este de semnalat că eliminarea cerinţei de prezentare a unor copii legalizate inclusiv la unităţi şi instituţii de învăţământ nu reprezintă ceva nou. „La secretariat”, la înscrierea pentru examene etc., înainte de 1990 se făcea o simplă confruntare a copiei cu originalul, cerinţa legalizării fiind un exces postdecembrist.
Statutul Elevului legiferează activismul juvenil, decretând facilităţi (motivarea absenţelor, reprogramarea evaluărilor) pentru unii elevi, cei definiţi ca „reprezentanţi”. Este un pas înainte faţă de epoca dusă până în 1989, pentru că statute din acea vreme (al tineretului comunist, al studenţilor comunişti, al pionierilor) nu prevedeau avantaje pentru activiştii de atunci. Din câte se vede, astăzi, nomenclatura se fundamentează cu acte-n regulă.
F. IONESCU