„Stările excepționale“ și încercările statului de drept

„Stările excepționale“  și încercările statului de drept

Stările excepționale (de urgență și de alertă) aferente crizei sanitare au adus, în imensa majoritate a țărilor lumii, în prim-planul preocupărilor societății capacitatea instituțiilor publice și a ordinii juridice de a asigura echilibrul cuvenit între restricțiile de sănătate publică și libertățile fundamentale, în „cheia“ exigențelor statului de drept. Experiențele naționale au purtat din plin marca tradițiilor proprii și nivelului de dezvoltare, inclusiv democratică, dar au exprimat în același timp și câteva puncte comune, precum disponibilitatea redusă a persoanelor de a renunța la beneficiile drepturilor individuale în favoarea unei apărări, mai mult sau mai puțin iluzorii, comune față de un pericol general, fragilitatea solidarității sociale și slăbiciunile mecanismelor democratice de a înfrunta situațiile de criză majoră, totală. Experiențe și învățăminte aferente devin deosebit de relevante mai ales dacă, din păcate, avem în vedere prefigurarea iminentă a altor crize global-planetare de amploare cel puțin egală cu cea în plină desfășurare.

1. În reprezentarea rutinizată și impusă de experiența ordinară a cotidianului, dreptul e un ansamblu de reguli care au ca obiect organizarea comportamentelor persoanelor fizice și juridice (morale) în diferitele sfere ale activită­ților lor sociale. Relațiile dintre membrii de familie, între clienți și comercianți, salariați și angajatori, dintre state nu sunt lăsate la liberul arbitru al fiecăruia, ci trebuie să se conformeze regulilor prevăzute în Codul civil, Codul comer­cial, Codul muncii ori Carta ONU, după caz. Dreptul are ca ambiție a norma comportamentele și a asigura conformarea la exigențele astfel prestabilite. Și, în sectoarele în care prezența sa rămâne încă restrânsă – mondializarea economică, digitalizarea, cibercriminalitatea – el e așteptat să instituie reglementări ale conduitei noilor actori. Această „așteptare“ a dreptului ține de aportul de securitate al normelor sale, care permite fiecăruia să cunoască cadrul în interiorul căruia poate să acționeze și exigențele pe care să le satisfacă; ea privește, de asemenea, și prin ricoșeu, garantarea mijloacelor unui exercițiu partajat al libertăților. Securitatea și libertățile sunt astfel cele două atribuite ale rațiunii juridice.

Aceste două proprietăți marchează și dreptul care organizează puterea politică. Separarea puterilor și garanția drepturilor sunt elementele cheie ale structurării constituționale a statului. Separația puterilor reprezintă securitatea cadrului de producere a normelor cu distribuția componentelor proprii fiecărei instituții, inițiativa puterii executive, deliberarea și votul celei legislative și controlul autorității judiciare. Garanția drepturilor constă în a face libertăților finalitatea acțiunii normative a autorităților publice. Și aceste două elemente formează ceea ce s-a convenit să se denumească „statul de drept“. O descriere aparent banală, dar care dobândește puternice valențe explicative dacă e plasată în tumultul procesului de cristalizare a aspectelor sale. Pentru că la început a fost starea de natură: oamenii erau liberi să-și ducă viața așa cum înțelegeau ei. Dar se găseau într-o situație de insecuritate permanentă, în care fiecare era un lup pentru celălalt, potrivit unei formule consacrate. În fața fricii față de moarte popoarele au fost convinse să-și abandoneze libertățile naturale și să accepte construirea unui stat care să le aducă securitatea fizică. Așadar, siguranța în schimbul libertăților a fost la originea contractului social-statal! Însă, odată inventat, acceptat și promovat statul, spre a deveni unul de drept a trebuit să preia pe seama sa responsabilitatea recunoașterii și garantării libertăților, precum și concilierea lor cu principiul securității. Și progresiv popoarele au impus limite, constrângeri și obligații statului până la a se ajunge la statul de drept, unul în care legea însăși și, deci, legislatorul ales se supune respectării Constituției, convențiilor și tratatelor internaționale și mai nou primatului dreptului UE. Prin urmare, statul nu s-a născut, ci a devenit unul de drept, lent, la finele a secole de confruntări intelectuale și lupte politice. Astăzi, în câteva luni numai, pandemia Covid-19 a busculat această ordine normală, făcând să tul­bure într-o secundă statul de drept. Dar faptul cel mai important e că în prezent, ca și la începuturi, pandemia a făcut ca frica de moarte, indusă de noul virus, să ridice principiul securității în fața celui al libertății. Puterea legislativă e marginalizată, autoritatea judiciară afectată, asociațiile și societatea civilă în general neglijate, iar cetățenii uitați. Principiul separației puterilor care întreținea echilibrul democratic se prăbușește prin concentrarea puterilor în mâinile Executivului; principiul liberei administrări (autonomiei) locale, care caracteriza acțiunea teritorială, se diminuează până la anulare prin exacerbarea centralizării și atotputernicia prefecților; principiul negocierii colective a condițiilor de muncă care fundamenta democrația socială e înlăturat prin puterea dată guvernului de a autoriza angajatorilor să deroge de la dreptul muncii. Însă, în același timp, criza pandemiei reprezintă un moment al adevărului, un test important pentru Statul de Drept. Pe de o parte, el poate fi marcat de perenizarea modurilor de guvernanță, a unor reglementări legale și experiențe administrative și judiciare dobândite în cursul celor doi ani în timpul stărilor de urgență și de alertă până la o nouă figură de stat, cea a statului supravegherii ori statului securitar. Pe de altă parte, statul de drept poate ieși întărit din aceste încercări făcând să se redescopere importanța libertății de circulație, de expresie ori a reuniunilor, dreptului la respectarea vieții private și familiale, garantării jurisdicționale a drepturilor, deliberării parlamentare.

Dintr-o perspectivă mai tehnică, dar deosebit de îngrijorător, frontiera dintre dreptul comun și regimul de excepție se amestecă din ce în ce mai mult și perspectivele unei „normalizări“ a stării de urgență (alertă) devine o adevărată amenințare pentru democrație.

Desigur, nu se pot pune în discuție, de principiu, legitimitatea recurgerii, în timp de criză, la instituirea unui regim de excepție, cu respectarea comandamentelor statului de drept, în frunte cu cele referitoare la oportunitatea, caracterul temporar și proporționalitatea măsurilor impuse în acest context. Ceea ce însă se poate analiza critic e practica sa excesivă, derapajele de la reperele fundamentale în materie și tentația perenizării unora dintre elementele impuse în acest cadru, ca atingeri evidente ale acquis-ului democratic. Într-adevăr, marele pericol ce se prefigurează și față de care se impune reacție promptă și fermă de respingere și corectare constă tocmai în riscul ca stările de urgență și de alertă, cel puțin parțial, din perspectiva unor elemente componente să tindă să devină o nouă paradigmă de guvernare, ca o pretinsă realitate ce se cuvine înscrisă în curgerea normală a mersului politico-social. Desigur, într-o eră a transparenței și a interconectivității, dar și a post-adevărului și diversiunilor sale, totul se declară că se desfășoară pe ferme temelii constituționale, în circumstanțe extraordinare, dar cu observarea (mecanică) întocmai a cadrului legal preexistent sau construit în grabă.

Mircea Duțu – profesor universitar

Articolul integral poate fi citit în Tribuna Învățământului, nr. 27 – martie 2022