Dacă la începutul anilor ’90 societatea românească avea mari speranțe legate de sistemul instructiv-educativ pentru propria ei propășire, acum opiniile despre acest deziderat sunt sumbre, pesimismul lor este împins la paroxism, uneori sunt nepermis de jenante. A ajuns oare învățământul sub nivelul mării, după cum se spune într-un limbaj mai colorat, care exprimă, de fapt, o nemulțumire profundă?
Organismele internaționale sesizează faptul că în România există 300.000 de analfabeți, adică unul din cinci elevi. La 15 ani, jumătate din elevii care citesc un text nu îl înțeleg.
Piaget, un ilustru psiholog, spunea că nu se pot exclude cei doi parteneri implicați în procesul de învățare, respectiv profesorul și elevul. Ei trebuie să interacționeze, și nu să se excludă.
Să vedem, așadar, cum se aplică acest principiu în România noastră dodoloață. Pentru mine acest epitet are o altă conotație, și anume multitudinea de taxe și impozite care duc la pauperizarea noastră. Să revenim la dl Piaget și la cei doi parteneri din procesul instructiv-educativ, a educa înseamnă a învăța.
Profesorii trăiesc o dezamăgire profundă – folo­sirea în exces, de către elevi, a tabletei, a calcula­torului, în detrimentul gândirii crea­toare. Internetul le servește pe tavă rezolvări de probleme și exerciții.
Helas! ar fi exclamat Victor Hugo, dacă ar fi fost contemporanul nostru, multe din aceste soluții sunt eronate. În această privință rolul familiei este important, ar putea modera aceste mijloace socotite re­vo­luționare. O altă dezamăgire a profesorilor este aceea că părinții nu se mai ocupă de educația copiilor, lăsând totul în seama școlii. Însă în condițiile unui învățământ subfinanțat, sublinia dna senator Ecaterina Andronescu, familia trebuie să se implice. Cei care conduc destinele învăță­mântului românesc trebuie să țină cont de ceea ce spun dascălii, elevii și părinții acestora. Ștefănuț este în clasa pregă­titoare (la Școala 182 din Capitală): „Îmi place ora de dezvoltare personală, facem mult sport.”; „Fac multe ore, intervine mama, dar ar trebui să deprindă și unele lucruri necesare pentru viață, cum ar fi să învățăm să dăm pri­mul ajutor în caz de accident sau cum să ne ferim de cutremure, deci să înceapă pregătirea pentru viață de la o vârstă fragedă. Și mai este ceva: gălăgia ca la «balamuc» provocată de copiii rromi care îi bat pe ai noștri.”
Alo! Partida Rromilor, ați auzit ce spun părinții, unde sunt pro­gramele pentru integrarea rromilor în societate?
Iată și opinia unui profesor care predă la o școală specială: „Elevii au îndeosebi handicapuri mentale, trebuie schimbate toate metodele de lucru cu ei, sunt învechite și muncești degeaba.“ Ioana Radu, elevă în clasa a XII-a (la Liceul Gheorghe Lazăr): „Programa este foarte încărcată, iar la chimie, fizică și biologie să se pună accentul pe partea lor practică. Manualele sunt pline de noțiuni abstracte, de exemplu Legea gravitației s-ar putea înțelege mai bine dacă ar fi însoțită de un material documentar, un mic film ar fi benefic”.
Să vorbim și despre unele nemulțumiri ale părinților legate de profesori. Nu se muncește suficient cu elevii, sunt încadrați profesori care au obținut la titularizare note foarte mici, vin târziu la clasă, ies din clasă mai devreme, uneori chiulesc, la întrecere cu elevii. Poate așa se explică, zic eu, comunicarea frustă a elevilor și care abundă mai mult în interjecții de tipul super, super-mișto etc.
Aș atrage atenția unor inspectori de Resurse Umane că metodele prin care se dau posturi suplinitorilor nu sunt întotdeauna ortodoxe, metehne transmise și unor directori. Evient că nu generalizez.
Școala învăluită în aburi de fasole fiartă
Mi-a fost dat să cunosc o astfel de școală, în care, în perioada Postului de Paști, profesorii aduceau mâncăruri de fasole boabe încălzite pe reșourile din cancelarie și însoțite de clasicele murături, servite pe aceleași mese, printre manuale și alte instrumente didac­tice. Între timp elevii zdrăngăneau ușile, așteptau să vină proful sau profa, iar câte unul striga destul de tare „mi-e foame, îmi lasă gura apă, hai s-o ardem la chioșc”. Se întorceau apoi cu sticle de cola în care era și vin, astfel șansele unor lecții ratate nu întârziau să apară. Întrucât piețarii din orașul de baștină Roșiorii de Vede sunt prietenii mei, le mai rețin și acum mirarea despre un „nene cu o vulpe în brațe”, fotografie prezentă în multe ziare. Dacă am scos în evidență aceste tare ale sistemului nostru de educație, o fac pentru a le elimina, și nu pentru a le perpetua.
Leontina NEDELCU